Malakai - PUBLICATĂ

8. Îmi ești datoare cu o favoare

       Chiar fac asta?

       Bunica probabil doarme la ora asta, dar o să îi explic mâine totul dacă mă va întreba. Acum oricum nu aș ști ce să îi spun. Nu știu ce îi trece prin cap lui Malakai. Iau o pereche de bocanci, paltonul și ies.

       E îngrozitor de frig și deja îmi regret decizia. Ce-o fi în mintea mea de m-am îmbrăcat și merg să văd ce vrea? Chiar nu am niciun pic de voință ca să lupt împotriva lui Malakai?

       Când ajung, deja sunt suficient de prost dispusă din cauza frigului. E târziu și nu bat la ușă. Nu vreau să o trezesc pe Marta, în cazul în care doarme.

       Am ajuns. Ce vrei?

       Îmi tremură mâna pe telefon. De parcă vrea să își bată joc și mai mult de mine, Malakai îmi răspunde abia după cinci minute.

       E deschis.

       Apăs pe clanță, deși nu mă simt confortabil făcând asta. Nu e nicio lumină aprinsă și, după ce închid ușa în urma mea, mă lupt cu o beznă completă. Nu mă pot obișnui, oricât aș încerca, și nu știu pe unde ar trebui să o iau. Sunt multe obiecte de care m-aș putea împiedica.

       — Ai cumva un picior în ghips și eu nu știu? aud vocea lui Malakai. Ți-a luat o veșnicie să ajungi.

       Inspir. Expir. Nu îl pot să lăsa să mă enerveze la doar cinci secunde după ce a deschis gura.

       — Ți-a mai spus cineva că ești un ticălos?

       — Mi s-a spus și mai rău.

       Îi aud pașii, dar nu pot să disting unde se află. Scot telefonul din buzunar, decisă să fac puțină lumină. Simt una dintre mâinile sale pe umărul meu și mă rotesc din instinct, încercând să ignor faptul că stomacul mi s-a strâns într-un ghem.

       — Malakai?

       — Da, Anna?

       Mâna lui alunecă peste brațul meu, apoi se oprește pe talie. Am un palton, un pulover și tot simt cum mă furnică pielea în locul în care s-a oprit mâna lui. Și fir-ar el să fie de parfum care îmi amestecă toate simțurile! Felul în care reacționez când e în preajma mea mă derutează suficient de mult încât să nu mai acord o așa mare importanță faptului că mi-a spus din nou Anna.

       — Ce vrei?

       E atât de greu să nu mă las distrasă de el, mai ales când se apropie atât de mult de mine. Am impresia că își ține capul înclinat și se uită la mine, dar e prea întuneric ca să pot fi sigură. Disting doar conturul corpului său și cam atât.

       — Și de ce e atât de întuneric? adaug.

       — Pui prea multe întrebări.

       De ce îi simt răsuflarea incredibil de aproape de fața mea?

       — Știi să conduci?

       Da. Am permis? Nu. Ce îi pasă lui dacă știu să conduc?

       — Nu, mint.

       — Nu-i nimic. Înveți acum.

       Aș vrea să îmi poată vedea și el nedumerirea care mi s-a întipărit pe chip.

       — Malakai, despre ce vorbești?

       — Hai, zice fără să se deranjeze să-mi răspundă.