Malakai - PUBLICATĂ

6. Mă legeni sau ce faci?

       — Nu-i niciun deranj.

       În timp ce spun asta conștientizez că nu mint. Nu mă deranjează. E plăcut să știu că cineva are nevoie de ajutorul meu, chiar dacă acel cineva e Malakai. Indirect, oricum.

       — I-am făcut ceai și pastilele pe care ar trebui să le ia, sunt în cameră.

       — De ce refuză să le ia?

       Marta ridică obosită din umeri și îmi face semn să o urmez spre bucătărie. Mă dezbrac din mers și las haina pe spătarul unui scaun, apoi iau cana cu ceai și îmi așez ghiozdanul la loc pe umăr.

       — Nu e copil, oftez, deși sunt conștientă că Marta nu are nevoie să-i spun și eu asta.

       — Știu. Dar așa a fost dintotdeauna. Dificil. Ca să îl convingi pe Malakai să facă ceva, trebuie să găsești o cale să ajungi la el. Dacă nu, ceva cu care să îl șantajezi, râde.

       Aș putea să îi spun că nu o să mai vin dacă nu ia pastilele, dar, sincer? Nu cred că îi pasă.

       — Și de ce m-ați sunat pe mine?

       — Pentru că tu pari să găsești o cale de a ajunge la el, îmi răspunde simplu.

       Îmi ridic sprâncenele. Eu găsesc o ce? Cred că își bate joc de mine.

       — Mult succes! îmi urez singură, ceea ce o face pe Marta să râdă.

       Intru în camera lui Malakai fără să bat, așa cum de altfel m-am obișnuit până acum.

       — Ce vrei? întreabă el pe o voce nazală care mă face să izbucnesc în râs.

       — Bună și ție, Kai.

       Înghit în sec și aștept replica lui răutăcioasă. I-am prescurtat numele și nu ar fi trebuit să fac asta. Acum i-am dat motiv ca să țipe la mine.

       — Hannah?

       Pare surprins. Poate că răceala l-a obosit atât de tare încât nu mai poate să fie o stană de piatră.

       Sper să fie răgușit și să nu poată țipa.

       — Eu sunt.

       Oh, Doamne! Clipesc des, luată prin surprindere. Stă întins în pat, cu ochii închiși, cu Dobermanii la picioarele sale și... problema e că nu s-a deranjat să își ia pe el niciun tricou. Înghit în sec și simt cana alunecându-mi din mână. Îmi încleștez degetele pe ea în ultima secundă, înainte să provoc un dezastru. Abdomenul îi lucește din cauza transpirației, iar eu mă uit la el de parcă e primul tip semi dezbrăcat pe care îl văd.

       Pieptu-mi urcă și coboară rapid, în ritm cu respirația mea. Pantalonii îi stau pe talie indecent de jos și îmi vine să țip la el să se acopere cu ceva, dar aș fi ridicolă. E Malakai. Eu nu simt nimic pentru Malakai, așa că de ce mă agit?

       — Hannah, o să mor, se plânge fără să își deschidă ochii.

       Ceea ce e bine. Nu că o să moară. E bine că își ține ochii închiși. Nu vreau să mă vadă în halul în care arăt acum, cu obrajii în flăcări.

       — Nu o să mori, îl asigur.

       — De abia aștepți, pufnește.

       Zăresc pastilele pe măsuța care a fost mutată la marginea patului. Las ghiozdanul jos, le iau și mă apropii de el.