Malakai - PUBLICATĂ

6. Mă legeni sau ce faci?

       O secundă, ca să-mi verific agenda goală.

       — Da. Așa cred. De ce?

       — Malakai... A... Nici nu știu cum să îți spun asta.

       Stomacul mi-a ajuns în gât când am auzit numele lui. Orice ar fi, să o spună odată. Nu poate să pronunțe numele lui Malakai și apoi să mă lase să aștept cu inima în gât.

       — Malakai a răcit.

       Cum e asta o... urgență?

       — Poftim?

       Îmi mușc buzele ca să nu râd.

       — Malakai a răcit și e mai prost dispus decât de obicei. Imaginează-ți asta, pufnește revoltată.

       Sincer? Nu cred că pot. Cum? Un Malakai mai prost dispus decât tot ce am văzut eu până acum?

       — A mai spart ceva? o întreb ca să știu la ce să mă aștept când ajung acolo.

       — Nu. Dar asta din cauză că nu se ridică din pat.

       — Nu ia pastile?

       Cineva să mă trezească la realitate și să îmi spună că visez. Că ăsta e doar un vis urât.

       Malakai e un coșmar.

       — Refuză.

       Atunci zaci acolo, afurisit ce ești!

        Alung gândul. Conștiința mea nu vorbește serios. Nu vreau să mă gândesc la starea lui Malakai. La toanele pe care trebuie să le îndure Marta.

       — O să trec pe acolo după ore, poate îl conving să le ia.

       Nu știu de ce am spus asta. Plănuiam să zic cu totul altceva, cum ar fi fost un protest. Plănuiam să îi dau de înțeles că nu sunt la dispoziția lui Malakai. Îmi pare rău pentru el, dar... Oh, fir-ar!

       — Mulțumesc.

       Îmi iau la revedere și mă îndrept spre cursuri. Când nu trebuie să îl dădăcesc pe Malakai, trebuie să învăț ca să mă asigur că notele mele nu vor rămâne așa cum sunt acum. Nu aveam nicio problemă înainte de accidentul lui Malakai. Nu riscam să rămân la nicio materie și îmi făceam chiar și niște iluzii false în privința facultății. Asta s-a schimbat. Acum singura problemă pe care o am, pe lângă cea cu notele, e ca Malakai să își ia pastilele.

       Reușesc ca prin minune să nu mă gândesc la Malakai în orele care mi-au mai rămas și să evit întrebările celorlalți. Și, surprinzător, reușesc să fac asta fără să fiu nevoită să mă ascund în toaletă.

       Dar la sfârșitul orelor nu mai reușesc să îl împiedic să îmi pună stăpânire pe gânduri. Îi fac cu mâna lui Emily și mă îndrept spre ieșire. L-aş fi putut ruga pe Elliot să mă ia cu mașina, dar atunci ar trebui să îi dau niște explicații de care nu sunt capabilă momentan.

       Ajung douăzeci de minute mai târziu, epuizată. Marta îmi deschide ușa dinainte să apuc să bat.

       — Bună ziua!

       Îi zâmbesc. Malakai mă îndoiesc că o face prea des și nu văd alți oameni prin preajmă care ar putea să o bine dispună.

       — Îmi pare rău, Hannah. Știu că nu ești dădaca lui.