Malakai - PUBLICATĂ

5. Malakai e o pacoste

       — S-a trezit într-o dimineață și a realizat că nu îl mai iubea pe tata. Sau, mai bine zis, că iubea banii mai mult. Așa că a divorțat de el și s-a căsătorit cu cineva cu bani, s-a mutat într-o casă cam ca asta, rece și deprimantă, dar probabil că... Știi tu. Vechea poveste. Oamenii nu mai luptă pentru nimic.

       Mă opresc. Deja am spus mai mult decât ar fi trebuit.

       — Scuze, mă rotesc spre el. Nu asta am vrut să spun despre casa asta.

       Ceva s-a schimbat la Malakai. A renunțat la încruntare, iar expresia lui e mai degrabă meditativă. Profit de pauza din conversație și îl analizez. În astea două săptămâni nu am stat niciodată atât de aproape de el încât să mă pot zgâi la trăsăturile sale în voie, fără să simt nevoia să îi lovesc sau să îl înjur. Fața lui e mai degrabă ascuțită decât rotundă, într-un mod aproape imposibil de explicat. Pomeții săi arată de parcă cineva și-a luat timp îndelungat să îi sculpteze, la milimetru. Părul îl are mult mai lung decât atunci când l-am văzut ultima dată la școală și sunt sigură că nu s-a mai deranjat să se tundă. Are un tic de a-l feri de pe frunte cu degetul arătător și mijlociul, ceea ce face și acum.

       — Ai dreptate, zice în timp ce scoate pachetul de țigări din buzunar. Casa asta e cam deprimantă.

       Își aprinde o țigară și nu pot să nu observ că îi tremură degetele. La naiba! E îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou. Cred și eu că îi e frig.

       — Hai să mergem.

       — Nu încă.

       Mă scoate din minți când fumează. Îmi vine să-i iau fiecare țigară și să o rup, însă mă tem că aș începe să mă joc cu răbdarea lui dacă aș face asta. Oricum, poate data viitoare. Astăzi sunt mulțumită de faptul că l-am determinat să își ceară scuze de la Marta și să iasă din casă. Și, dacă tot eu sunt cea care l-a adus aici, pot să fiu drăguță și să îi aduc o pătură. Oricum mă mișc mai repede decât el.

       — Stai aici, îl rog. Mă întorc.

       Când ajung în casă, o găsesc pe Marta în sufragerie, bând o cană de cafea. A terminat de strâns dezastrul pe care l-a făcut Malakai și acum se odihnește. De când vin aici, m-am obișnuit să nu mai acord importanță lucrurilor din jurul meu, însă, în momente precum acesta, tot rămân șocată de cât goală e casa asta. Nu contează că e decorată ca un muzeu. Nu contează cât e de impunătoare. E lipsită de viață.

       — Îmi puteți da o pătură, vă rog? șoptesc, având impresia că o deranjez pe Marta.

       — Sigur.

       Se ridică și scoate o pătură dintr-un dulap. E albastră și pare pufoasă. Vreau să o opresc pentru mine, însă asta ar da dovadă de egoism. În plus, mie nu mi-e frig.

       — Cum e? mă întreabă, întinzându-mi pătura.

       — Diferit, spun primul lucru care îmi vine în minte.

       Pe Malakai îl găsesc tot pe leagăn. Din fericire pentru mine. Nu mă văd alergând pe aici în căutarea lui. Locul ăsta e un adevărat labirint.

       — Ține, îi spun cu răsuflarea întretăiată.

       — Nu mi-e frig.

       — Taci și pune asta pe tine. Ești și așa o pacoste. O pacoste răcită? Nu, mulțumesc.

       Ia pătura și o pune pe spate și... se încruntă. Nu se deranjează să îmi mulțumească. Eu am încercat să fiu drăguță cu el și i-am adus o pătură, iar el nu doar că nu zice nici măcar un amărât de mersi, dar se mai și încruntă. Malakai e o pacoste. E sombru și prost dispus mereu. Serios că nu știu de ce continui să vin aici. O fac pentru că m-a rugat mătușa lui? Pentru că, într-un colț al sufletului, chiar dacă nu vreau să recunosc, mi-e milă de el? Pentru că oricum nu aș face nimic în ora asta pe care am decis să mi-o petrec cu el? E evident că el nu mă vrea aici și abia se abține să nu mârâie la mine și să-mi spună să îl las în pace.