Malakai - PUBLICATĂ

4. Numele meu nu e Anna!

       — E sâmbătă. Ce naiba cauți aici?

       A auzit măcar un cuvânt din ce am spus? Mi se pare că nu se odihnește cum trebuie. Deși nu are nimic de făcut, pare obosit. Mai mult, chiar. Pare epuizat.

       — Nu te flata, mârâi în continuare. Am venit s-o văd pe Marta, nu pe tine.

       — Oare?

       Îmi susține privirea până în punctul în care cedez și nu mai pot îndura. Ochi lui reci îmi scormonesc prin suflet și nu-mi place. Oare, ce? Nu sunt obișnuită să îl aud vorbind. M-a luat prin surprindere. Malakai nu pune întrebări. El doar mă întreabă ce vreau, ce caut aici și își exprimă nemulțumirea.

       — Te crezi mult mai important decât ești, Malakai.

       Accentuez numele lui. Adevărul e că îmi place să îi rostesc numele. Atât de mult, încât i-am căutat semnificația. E o variantă a formei Malachi, iar în ebraică înseamnă mesager, însă forma Malakai poate să însemne și îngerul meu. Îmi amintesc că atunci când am dat peste explicația cu îngerul, m-am gândit la faptul că părinții lui l-au iubit mult, probabil.

       Însă cel care stă în fața mea, e departe de a fi vreun înger. Chiar și modificat genetic, tot nu are cum să aibă rădăcini bune.

       Malakai e rău.

       Malakai e întunecat.

       Malakai e mai degrabă un demon.

       Malakai îmi pune răbdarea la încercare.

       — Anna, o să te mai întreb o singură dată. Ce vrei?

       — Numele meu nu e Anna! răbufnesc. E Hannah. Cu H. Ești incapabil să pronunți toate consoanele?

       — Cum zici tu, Anna.

       — Nu-mi spune așa!

       — Ce vrei?

       Și ne întoarcem de unde am pornit.

       — Vreau să mergi să îi ceri scuze Martei. Asta vreau.

       Par mult mai sigură pe mine decât sunt. Pentru prima dată de când îl cunosc, Malakai schițează un zâmbet. Nu e mult. E doar acolo, o umbră în colțurile buzelor, dar e prezent. Și, din senin, fizionomia i se schimbă și e... frumos.

       — Dacă fac asta...

       Îmi ridic sprâncenele, încercând să-mi maschez surprinderea. Pare dispus să ia asta în considerare.

       — Dacă fac asta, reia el, o să îmi spui de ce urăști atât de tare să ți se spună Anna.

       Simt cum îmi cade maxilarul. Nu a vorbit două săptămâni, iar acum nu doar că o face, dar mai pune și condiții.

       — Nu, spun răspicat.

       — Înseamnă că nu îți dorești atât de tare scuzele alea.

       Și se trântește la loc pe canapea. Ba da, vreau să își ceară scuze de la Marta. Femeia aia merită toată recunoștința din lume. În schimb, ea s-a ales cu Malakai pe cap. Știu să recunosc când sunt înfrântă, iar acum e unul dintre acele momente. Malakai e prea încăpățânat ca să dea înapoi și nu trebuie să fiu prietena lui cea mai bună ca să îmi dau seama de asta. Doar că nu trebuie să joc după regulile lui, nu? Și, oricum, i-aș spune de ce nu îmi place să mi se spună așa chiar dacă nu ar fi de acord. Aș face-o doar ca să vorbească și el odată.