Malakai - PUBLICATĂ

4. Numele meu nu e Anna!

       — O să vă ajut să strângeți, mă ofer.

       — Nu e nevoie.

       — Nu mă deranjează.

       Întrebarea îmi stă pe limbă și mă arde, însă nu întreb. Malakai a făcut asta. Refuz să cred, dar în adâncul meu, știu că ăsta e adevărul. Malakai a făcut tot dezastrul ăsta, fără să îi pese că Marta trebuie să strângă în urma lui. Nu-mi pasă că poate ea vrea să plec. În preajma celor din familia D'Andre – sau a celor care au orice legătură cu ea – trebuie să fii insistent dacă vrei să te bage cineva în seamă și să nu te trateze de parcă nu exiști.

       — Ce s-a întâmplat? întreb jumătate de oră mai târziu, când nu am strâns nici măcar jumătate.

       — Nu știu exact. Mătușa lui a trecut pe aici și au avut o... discuție. Da, să îi spunem discuție, continuă pe un ton meditativ. Au țipat unul la celălalt, apoi ea a plecat, iar Malakai a început să... ei bine, vezi ce a făcut.

       Văd, dar mă întreb ce i-a spus mătușa lui de l-a scos din sărite. Nu aș merge chiar atât de departe încât să spun că Malakai e calm. Deși tot vin aici de două săptămâni, nu îl cunosc. Dar cu siguranță Malakai poate fi destul de nepăsător.

       — O să încerc să vorbesc cu el după ce terminăm aici.

       — Poți să mergi acum dacă vrei, dar nu te sfătuiesc. Tocmai și-a scos prietenii afară.

       Elliot a început să bănuiască ceva și m-a sfătuit să stau departe de Malakai. L-am ascultat? Nu. O s-o ascult acum pe Marta? Evident că nu. Poate că și-a dat prietenii afară, însă noi nu suntem prieteni.

       — Cred că o să încerc oricum.

       Mă ridic, mă șterg de praful care cred că e doar în mintea mea – casa asta e impecabilă – apoi plec.

       — Cu puțin noroc, mă întorc, îi spun peste umăr.

       Cunosc drumul spre camera lui Malakai și cu ochii închiși. Acum nici măcar nu mă mai deranjez să bat la ușă. Exact cum mă așteptam, îl găsesc lungit pe canapea, cu căștile în urechi. Nu știu ce face toată ziua. Eu aș înnebuni dacă nu aș ieși din casă două zile, iar el stă pur și simplu aici, fără să facă nimic.

       Muzica se aude din ce în ce mai tare cu fiecare pas pe care îl fac. Recunosc trupa, doar că nu îmi amintesc în secunda asta cum se numește. Îmi amintesc că sunt furioasă pe el și că n-am venit aici ca să vorbim despre gusturile noastre în materie de muzică. Mă opresc lângă canapea și îi smulg căștile din urechi.

       Își deschide ochii cu lene. Chiar dacă a fost luat prin surprindere, nu pare. Doar mă privește indiferent.

       — Ce naiba cauți aici?

       Îmi încrucișez brațele la piept. Îmi transpiră palmele de emoții și nu aș vrea să vadă asta. Nu l-am înfruntat niciodată pe Malakai. La naiba! Nu mi-am forțat niciodată norocul.

       — Ce naiba e în neregulă cu tine?! țip la el. Orice s-a întâmplat, crezi că asta îți dă dreptul să redecorezi? Cineva trebuie să strângă în urma ta, idiotule! Iar acel cineva e Marta. Indiferența ta nu are limite?

       Inspir adânc și mă opresc. Se ridică încet, sprijinindu-se în cârje. Nu are nevoie de ambele, dar e mai ușor pentru el dacă le folosește pe amândouă. Am aflat lucrul ăsta de la Marta, nu de la el. Se ridică în picioare și mă domină în totalitate. Simt nevoia să mă dau un pas înapoi, dar nu vreau să îi dau satisfacție. Eu nu sunt chiar atât de scundă. Am un metru șaptezeci. E el prea înalt.