Malakai - PUBLICATĂ

Prolog

       Unde naiba e ambulanța aia?

       Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să îi deschid viziera. Tocmai când mă întrebam dacă ar fi fost înțelept să îl mut, a scos un sunet jos, înfundat, ca și cum se îneca cu sânge, dar nu părea să fie conștient. Nu puteam să îi scot casca. În mintea mea pluteau câteva noțiuni despre primul ajutor, printr-o ceață densă, dar eram aproape optzeci la sută sigură că nu ar fi fost înțelept să îi mișc capul. Habar nu aveam cât de rău se rănise și aș fi putut să fac mai mult rău decât bine.

       Ochii lui erau închiși. Nu stătusem niciodată atât de aproape de Malakai D'Andre încât să știu ce culoare au ochii săi. Întâlnisem tipul lui de persoană și în fostul liceu la care am mers și chiar nu voiam să am ceva de-a face cu el. I-am scos mănușile cu greu și l-am strâns ușor de degetele care păreau nevătămate. Erau reci. Atât de reci.

       — Te rog să nu mori. Auzi? N-ai voie să mori.

       Cuvintele sunau de parcă deliram.

       Mâinile îmi tremurau de ceva timp și continuam să plâng, îngrozită de imaginea din fața mea. Pulsul lui era din ce în ce mai slab, iar panica mea din ce în ce mai mare. Mi-am dat bluza jos și am sfârtecat-o ca să îi pot acoperi fractura pe care o vedeam și să încerc să îi opresc sângerarea. Dacă nu aș fi auzit sirenele ambulanței în depărtare, probabil mi-aș fi dat toate hainele jos încercând să împiedic sângele să i se mai scurgă din corp, deși eram destul de sigură că aveam nevoie de pansamente sterile sau ceva de genul.

       Mă întreb dacă aș fi putut să fac mai mult pentru el. Niciun curs de primul ajutor nu te pregătește cu adevărat pentru... nimic. Mintea mea s-a blocat și habar nu aveam ce să fac ca să îl ajut, deși în urmă cu o vară urmasem unul.

       Ce s-a întâmplat după aia, e în ceață. Cineva m-a ridicat de acolo, deși nu voiam să plec de lângă el. Sângele lui era îmbibat în hainele mele, în asfalt și m-am întrebat dacă mai rămăsese vreun strop în corpul lui. Abia când m-am ridicat am observat oamenii care se adunaseră în jurul meu. Eram în stare de șoc și, înainte să îmi dau seama, eram urcată în ambulanță.

       În loc să fiu în drum spre școală, eram în drum spre spital, în aceeași ambulanță cu Malakai D'Andre. Mi-am cuprins fața în palme. Încercam din răsputeri să nu mai plâng și să nu privesc eforturile lor de a-l stabiliza.

       Era pur și simplu prea mult pentru mine.

       Dar ceva ticăia și am luat asta ca pe un semn bun.

       După ce am ajuns la spital, eu am ajuns într-un cabinet în care un doctor al cărui chip nu mi-l amintesc m-a consultat, iar Malakai a fost dus direct în sala de operații.

       Doamne, Dumnezeule, să nu moară. Nu poate să moară.

       Doctorul mi-a spus că nu am nimic și mi-a spus să păstrez pătura pe care o primisem în ambulanță, apoi a insistat să îmi sun părinții. În oricare altă zi, aș fi pufnit ironic, însă în acel moment nici nu mă mai gândeam la părinții mei. Nu voiam să vorbesc cu bunica din simplul fapt că nu voiam să își facă griji și să vină acolo, la spital, dar știam că exista riscul să fie sunată de la școală și anunțată că nu am ajuns la ore, ceea ce ar fi fost de o mulțime de ori mai rău. Așa că am sunat-o și i-am explicat pe scurt ce se întâmplase, implorând-o să nu vină.

       Eu voiam doar să stau acolo și să mă asigur că Malakai avea să supraviețuiască.

       — Nu vreau să merg acasă, au fost primele cuvinte pe care i le-am spus doctorului. Vreau doar să știu dacă...