Capitolul trei
Străinule ce baţi la poartă,
De unde vii
Şi cine eşti?...
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...
Era simpatic. Avea un aer special, degaja, parcă, atâta eleganţă şi bunătate că mă făcea să mă simt ca ceva inferior lui. Olivia şi Andrei l-au privit ciudat, însă eu nu. Deloc chiar ; ştiu cum e să fii nou undeva, să simţi că nu te încadrezi, mai ales când eşti o persoană aşa complicată şi anormală ca mine, care nu se lasă înţeleasă nicicând, nicicum.
I-am privit pe amicii mei şi panoramă aceea m-a făcut să-mi doresc să-l privesc iar pe tipul brunet. Pe Eric, da. Eric ... Frumos nume, fascinant chiar ; putea să-l cheme Alexandru, ca pe toţi băieţii de azi, Ionuţ, Cristian sau Robert, dar nu. Pe el îl cheamă pur şi simplu Eric. Am tuşit fals, pentru a le atrage atenţia, să mă privească şi să fie atenţi, sau măcar să aibă bunul simţ să termine cu pipăitul două minute.
- Nu vreţi o cameră de hotel ? am întrebat pe-un ton rece, distant, plin de sarcasm.
- Hai mă Michelle, relaxează-te.
- Hai mă Andrei, poate vrei să pleci, poate ai treabă.
- Am, cu Olivia, mi-a spus rânjind ca un idiot.
Cât de nervoasă eram ? Greu de exprimat în cuvinte, mă aprindeam extraordinar de repede, iar idioţii ca Andrei mă făceau să-mi vină să vărs. M-am încrunatat şi mi-am mutat privirea, inspirând o gură mare de aer ; pentru o clipă nu mai vedeam nimic : nici peisajul arhicunoscut, nici pe cele trei persoane de lângă mine, nici nimic. Voiam, într-adevăr, să mă detaşez, măcar pentru o clipă, de toţi şi de toate. Îmi doream, ca măcar pentru o zi, totul să fie perfect. Era ceva vreodată perfect ? Nu.
Mi-am simţit telefonul vibrând în buzunar şi l-am scos; nu-mi convenea că un amărât de mesaj mă trezise la realitate.
Ce mai faci, măi ? * hugs *
Îl uram. Îl uram din tot sufletul meu, cum nu mai urâsem pe nimeni niciodată. Îmi ruinase viaţa, mă aruncase într-o depresie din care am ieşit atât de greu, iar de fiecare dată – dar de absolut fiecare dată – când credeam că nu-l mai iubesc, se reîntorcea şi-şi amintea că cică simţea ceva pentru mine. Era ceva teribil, cred că era un fel de terorist sau ceva de genul acesta. Mi-am aşezat telefonul în buzunarul pantalonilor şi l-am privit pe Eric.
De ce ? Nu ştiu, părea o persoană interesantă. Era nou în oraş, dar era prietenos, nu băgăcios, arăta foarte bine fără să-şi de-a părul cu gel şi să poarte adidaşi lucioşi şi tricou roz bombon ; privea, oarecum absent în faţa lui, urmărind un punct fix cu privirea. Mi-am mutat totuşi privirea de la el curând ; dacă avea să credea că eu mă holbez la el ?
- Şi, crezi că poţi să-mi arăţi cofetăria aia după terminarea orelor de mâine ?
Am tresărit. Vorbea cu mine. Ştiu că asta făcea, pentru că îi promisesem c-am să-i arăt cândva o cofetărie genială din oraş.
- Sigur, pot să ţi-o arăt. Eu merg pe jos şi la şcoală şi apoi acasă tot pe jos vin, dar cofetăria e aproape de liceu. Ştii unde e liceu acela ?
- Da, acolo urmează să vin din semestrul viitor.
- Perfect. Mă aştepţi în faţă, la două. Ies şi plecăm.
