Rădăcini- Alpha

Luna

12 septembrie 1984...Întunericul vine cu paşi repezi alungând soarele care se ascunde după norii subţiri, lăsând în urma sa câteva nuanţe de culori vesele să îi ţină companie cerului până când vor apărea primele stele. Vântul începe să adie uşor din toate părţile, pădurea răsună numai de foşnetul frunzelor care dansează prinse de crengile copacilor adormiţi, altele dansează prin văzduh, lăsându-se conduse oriunde doreşte natura. Pădurea e înecată în nuanţe de galben, portocaliu, aramiu şi multe alte nuanţe mai reci.
În mijlocul pădurii, lângă un lac minunat cu apa limpede şi curată ca lacrima, o haită Alpha, vârcolacii de pe aceste meleaguri, se oglindesc aşteptând să apară luna plină. Sunt aşezaţi unul lângă celălalt, umăr la umăr, niciodată nu se lasă la greu, mereu sunt împreună pentru binele haitei.
- Mincus, te rog stai lângă mine. În câteva momente va veni în viaţa noastră, am nevoie de tine şi restul haitei.
Lângă un arbore cu lemn dur şi scoarţa scrijelită, Millo e pe cale să dea naştere unei noi generaţii de vârcolaci şi Alpha pe deasupra. Femela cu părul blond uşor buclat şi ochi albaştri stă aşezată, ţinând ambele mâini pe pântece, ce abia aşteaptă să îşi ţină puiul la piept în ciuda faptului că era supusă  chinurilor groaznice ale sarcinii.
Mincus se abate de la a se oglindi în lac şi fără să stea pe gânduri se îndreaptă spre iubita sa soţie. Bărbatul înalt, corp bine sculptat, părul brunet şi ochii căprui, se aşează pe genunchi în faţa soţiei sale, îşi aşează ambele mâini pe burtica viitoarei mămici şi sărută pântecele.
- Millo, priveşte, puiul nostru loveşte, va fi unul din cei mai puternici Alpha din toată lumea, îţi promit asta.
Cei doi încep să îşi zâmbească unul altuia, deşi momentul le este rupt de urletul celorlaţi membri ai haitei, se pare că luna e pe cale să îşi facă apariţia. Mincus încearcă să o ridice pe Millo pentru a o ajuta să meargă până la marginea lacului, acolo era dorinţa ei de a da naştere, chiar sub lumina lunii pline. Mincus o prinde de mâna dreaptă şi o ridică uşor de pe pământul rece.
- Aaa, Mincus te rog, nu pot! Durerea e prea mare şi mă simt slăbită, voi da naştere aici, lângă acest arbore. Spune-le celorlalţi, te rog.
- Cum doreşti, draga mea!
Fără să stea mult pe gânduri, Mincus aleargă spre haită dându-le vestea. Aceştia se împrăştie prin diferite locuri din pădure pentru a aduce cele necesare lui Millo. În câteva clipe, se adună lângă ea cu un covor din muşchi de pădure, verde şi moale, ideal pentru a fi aşezată pe el, unii au adus ierburi vindecătoare şi unii au adus multă apă şi prosoape. Chiar dacă erau vârcolaci, aveau o casă umană, o casă normală destul de bine mobilată, dar ei au obiceiul să dea naştere în natură, pentru simplul motiv ca puiul să se obişnuiască din primele secunde ale vieţii sale, în natură.
Doi din membri o ajută să se aşeze, soţia unuia din ei, Zilla stă la picioarele sale şi soţul ei la capul său, mângâind-o uşor pe frunte cu un prosop umed. Ceilalţi membri stau împrăştiaţi prin pădure pentru a nu le fi deranjat momentul.
Mincus îşi sărută soţia pe frunte şi priveşte spre cer. Se pare că luna își face apariţia, lăsând câteva raze de lumină să fie primele apoi ea le urmează. Stelele mici în jurul ei o servesc în nopţile liniştite şi una din ele se hotărăşte să pice pentru a îndeplini dorinţe celor ce o văd.
- Priveşte Millo, a căzut o stea, pune-ţi o dorinţă.
Millo, încrezătoare dar şi îndurerată închide ochii şi zâmbeşte. Momentul în care luna îşi va aşeza vălul de lumină peste pântecele femelei, aceasta va fi gata să dea naştere, fără durere insuportabilă, luna cu magia ei îi absoarbe din durere. Se pare că lumina este aşezată pe malul lacului, locul unde ar fi trebuit să nască Millo, care acum plânge gândindu-se că natura nu mai este de partea ei. Soţul său îi aşează capul pe genunchii lui şi o încurajează.
- Draga mea, ştiu că poţi! Eşti cea mai puternică şi vei rezista, de asta am fost sortiți și te-am ales să îmi fii soţie şi te iubesc. Sunt lângă tine, nu-ţi fie teamă!
Millo îl priveşte pe Mincus în ochi în timp ce zâmbeşte, numai că privirea sa plină de încredere devine una plină de durere, nesiguranţă. Scoate un geamăt chinuit, abia respiră şi corpul îi tremură puternic. Geamătul i se transformă în urlet, durerea sa cuprinde toată natura care se zbate din toate părţile. Vântul bate fără optire şi animalele pădurii s-au trezit. Mincus încă mai are speranţă, ca totuşi luna să nu îi părăsească.
- Hai, Millo, încearcă să împingi draga mea!
Zilla, moaşa şi membră a haitei, încearcă să încurajeze viitoarea mămică stând lângă picioarele acesteia pentru a o ajuta în acest moment dificil. Mincus suferă puternic alături de soţia lui, îşi ţine ochii închişi şi abia aşteaptă ca această suferinţă a soţiei lui să treacă.
- Priviţi, luna!
Mincus deschide ochii, priveşte spre cer şi un zâmbet printre ochii înlăcrimaţi îi luminează chipul. Luna îşi îndreaptă încet vălul de lumină peste pântecele femelei care schiţează cel mai aşteptat şi plin de speranţă zâmbet, în sfârşit le-au fost ascultate rugile.
Millo simte durerea dar e suportabilă, îl strânge pe Mincus de mână, ridică puţin capul de pe muşchi, îşi încleştează dinţii şi împinge din toate puterile.
- Aşa, foarte bine Millo. Hai, încă puțin, îl văd!
- Încă puțin, iubito!
Cu ultimele sale puteri, împinge lăsând un geamăt lung să îi iasă pe gură, deşi se pare că şi puiul a apărut în lumea lor plină de greutăţi, bucurii, iubire şi peripeţii.
- Bravo, Millo!
Zilla înşfacă un prosop mare, pufos şi alb, înfaşă pruncul după ce îl curăţă, se ridică în picioare şi se apropie de cei doi îndrăgostiţi.
- Felicitări dragilor. Un lider puternic s-a născut. E băiat.
Mincus îşi sărută fericit soţia, care plânge şi râde în acelaşi timp, sunt cei mai mândri şi puternici părinţi. Mincus se ridică de la pământ, aşează capul soţiei uşor pe muşchi şi îşi ia fiul în braţe. Privirea lui e de nedescris, de parcă ar fi un copil care primeşte jucăria mult dorită. Îl sărută pe obraz şi îl ridică în lumina lunii în timp ce le vorbeşte membrelor haitei.
- Priviţi! O nouă generaţie de lideri s-a născut prin acest pui. Veţi participa la antrenamentele lui zilnice şi pregătirea lui pentru viaţa de zi cu zi alături de noi.
Membrii haitei se apropie de Mincus şi prunc şi îngenunchează în faţa lor, sunt foarte mândri că vor avea această şansă.
- Mincus, iubitule!
Millo îl strigă pe soţul ei, e din ce în ce mai slăbită. Doi din membrii haitei se apropie de ea şi o ridică în braţe.
- Repede, mergem la adăpost, Millo e slăbită.
Mincus se apropie de soţia sa şi îi arată pruncul care a crescut în corpul ei.
- Deci aşa arăţi, minunăţie mică. Mereu m-am întrebat cu cine vei semăna şi acum eşti în faţa mea, puiuţ. Numele tău este Arion, un nume demn de un viitor lider.
Câţiva paşi apăsaţi din depărtare se fac auziţi şi un parfum de otrăvuri şi transpiraţie umană se fac simţite. Mincus le spune membrilor să facă linişte şi să îl urmeze. Datorită antrenamentelor zilnice, aceştia se puteau deplasa fără a face zgomot, deşi erau foarte speriaţi pentru Millo şi Arion.
Ajunşi în faţa casei, Mincus deschide uşa, aşează pruncul pe patul imens şi îşi ia soţia în braţe, aşezând-o lângă Arion.
- Mincus, ajutor!
Zilla, moaşa haitei strigă din toate puterile, e speriată. Fără să stea pe gânduri, liderul iese pe uşă şi priveşte uimit. Unul din vânători o ţine pe Zilla de mâini, ţinându-i un cuţit otrăvit la gât.
- Nu!!
Mincus se aruncă cu putere asupra vânatorului, doborându-l pe acesta, lasându-l fără viaţă, datorită faptului că i-a scos inima din piept. Zilla a fost aruncată la picioarele soţului ei care o ridică de la pământ.
- Zilla, eşti bine?
- Da, Roger, am crezut că mi-a venit sfârşitul. Dacă nu era Mincus, acum vă vegheam de sus.
Roger se îndreaptă către Mincus care se pare că încă e întins la pământ, e slăbit de puteri şi abia respiră.
- Mincus, spune ceva!
- Millo! Du-mă la ea, acum!
Roger îl ridică de la pământ, punându-i unul din braţe după gât. Deschide imediat uşa casei, aprinde lumina şi îl aşează pe scaunul de lângă pat.
- Mincus, NUUU!!!