Alegeri

Capitolul VIII

Când Alex s-a trezit era aproape ora prânzului. Dormise pe canapea, într-o poziție nu prea comodă, și o rază de soare se încăpățâna să îi intre în ochi și să îi fure și ultima picătură de somn.

Val ieși din dormitor, cu părul ciufulit, dar îmbrăcată cu hainele ei.

-Cum am ajuns acolo? Întrebă ea atătând cu degetul spre dormitorul mic.

-Eu te-am dus acolo, după ce ai adormit.

-Cât e ora...? Întrebă ea, căutând din priviri un ceas pe pereții încăperii. Ochii ei dădură de fotografia Elenei și se opriră. Acum rama era întoarsă cu fața în jos.

-Ce s-a întâmplat? Îl întrebă ea.

Alex întoarse privirea. I-ar fi răspuns cu mare plăcere, dacă el însuși ar fi știut răspunsul, dar tot ce știa era că acea poză nu îi mai provoca decât o oboseală cumplită, una sufletească, pe care nu o putea suporta. Își scoase o țigară și și-o aprinse leneș, gândindu-se la un răspuns mulțumitor, dar nu-l găsi. Așa că, în loc de un răspuns, îi oferi un zâmbet stângaci și o întrebare:

-Știi, mă gândeam... Spuse el și se opri.

-La ce te gândeai?

-Tu știi de ce eram eu în spital, dar tu?

-Dar eu ce? Întrebă ea, deși știa foarte bine la ce se referea Alex.

-Tu de ce erai acolo?

Valentine ezită. Cu capul în jos, își privea picioarele.

-Tatăl meu... Spuse ea cu tremur în glas, și un nod i se puse în gât.

-Tatăl tău? Ce i s-a întâmplat?

Val ridică capul. Ochii i se umpluseră de lacrimi, respira greu și începea să se înroșească la față. Alex o privea nedumerit. Era clar că atinsese un punct sensibil.

-Val? Ești bine? Întrebă el, în timp ce sentimentul de vinovăție începea să îl învăluie din nou.

Ea nu răspunse. Făcu câțiva pași înapoi, acum plângând de-a binelea,respirand greu. Privea disperata in jur, ca si cum abia ar fi aflat un adevar cumplit. Se întoarese și fugi din apartament, trântind ușa în urma ei. Alex se ridică și fugi după ea dar, până a ajuns la ușă, nu a mai găsit decât holul gol și ecoul pașilor ei fugari.