Vânzătorul de iluzii

Capitolul 5

      Afară ploua. Mi se părea că auzeam fiecare strop care se lovea de geamul ferestrei. Îl aşteptam pe Amadeo să vină să mă ia. În urma tratativelor pe care le-am purtat, am convenit în felul următor: în primele săptămâni mă va lua pe lângă el să capăt experienţă, arătându-mi în ce constă această „artă" pe care o lăuda necontenit, apoi voi începe să joc şi eu un rol principal, încă nu ştiam tot planul şi de ce prezenţa mea era absolut necesară. În ajun mi-a promis că mă va lămuri, dar trebuia să am răbdare. Întâlnirea cu Amadeo de la restaurant m-a făcut să văd lucrurile mult mai clar, ca şi cum un văl îmi fusese desprins de pe ochi. Avea dreptate în multe privinţe, însă nu era suficient să mă facă să am încredere în el. Ştia unde locuiesc, mi-a dovedit-o de seara precedentă, am hotărât să întorc acest lucru în avantajul meu şi să-i provoc unele neplăceri, m-am încăpăţânat să nu mă mut din acel motel, pretextând că e o locuinţă mult mai sigură pentru copii. La început a fost nervos, deşi nu mi-a arătat-o, nu i se mai întâmplase ca cineva să-l refuze sau cel puţin nu se aştepta la asta de la mine, a încercat toate trucurile de manipulare pe care le cunoştea, însă nu am cedat. Până la urmă a capitulat spre disperarea lui şi mândria mea.

       În timp ce priveam contemplativ stropii de ploaie i-am observat trăsura, intrând în curtea motelului. Puteam să o recunosc dintr-o mie, împodobită cu foiţe de aur, argint şi pietricele preţioase pe margini, având pe uşile cupeului ilustrate scene din Hamlet, mă mir că nu fusese jefuită pe drum, nu mai văzusem în viaţa mea ceva mai ostentativ. Înainte să plec i-am mai îmbrăţişat încă o dată pe Octavian şi Valeria şi am ameninţat-o pe Cornelia în şoaptă, o doică bătrână pe care o angajase Amadeo să aibă grijă de fraţii mei cât timp eu lipseam.

- Să nu dea Sfântul, să te atingi de un fir de păr de al lor pentru că voi afla şi te voi jupui de vie, i-am spus pe cel mai rece şi dur ton pe care îl aveam.

A rămas câteva secunde ca arsă, cuvintele mele ajunseseră cu adevărat la inima ei, după care mi-a răspuns cu solemnitate:

- Puteţi conta pe mine, domnişoară, mi-a strâns mâna cu putere pentru a mă asigura de loialitatea ei.

       Acest gest nu a avut nici un efect asupra mea, mi-am retras mâna din strânsoarea ei, păstrându-mi mimica de gheaţă şi am ieşit pe uşă. Am coborât scările grăbindu-mă, nu trimisese băiatul după mine să mă anunţe, dar nu voiam să mă las aşteptată, nu eram eu cea în avantaj şi îl aţâţasem suficient pentru moment. L-am zărit discutând cu proprietarul, purta un costum negru după ultima modă care îi scotea în evidenţă statura impunătoare, iar peste, un palton de aceeaşi culoare să-l apere de ploaia şi frigul de afară, se pregătea să-l trimită pe băiat după mine când am apărut.

Mi-a sărutat mâna ca de obicei, ştiam că o face mai mult să mă enerveze decât din politeţe aşa că i-am zâmbit cald, nu se aşteptase la asta.

- Arăţi uimitor, mi-a spus seducător.

     Am simţit cum tremur de nervi, dar m-am calmat imediat, nu îmi observase starea. Eram îmbrăcată într-o rochie de zi, cu mâneci lungi, albastră, din bumbac, nu am suportat niciodată materialele fine, părul îl aranjasem într-un coc împletit, ţinuta mea nu avea nimic deosebit, puteam să trec cu uşurinţă drept o slujnică. Nu exista nicio şansă ca el să-şi creadă propriile cuvinte, doar se juca cu mine.

- Te minţi pe tine sau pe mine?, l-am întrebat inocent. Ambele situaţii sunt la fel de grave.

S-a prins repede la ce făceam referire:

- Nu te mai subestima, adevărata frumuseţe nu ţi-o dau hainele ci personalitatea, iar tu eşti fermecătoare. A continuat cu o voce stinsă doar pentru el, deşi l-am auzit, va trebui să lucrăm şi la încredere.