Furtuna Inimii

Capitolul 11

— Cedric, sparg liniștea în care puteam să îmi aud inima cum bătea atât de rău, încât credeam că o să sară din el.

Dar nu primesc nici un răspuns , simt cum sângele îmi îngheață în vene și corpul începe să îmi tremure. Ochii lui pe care odată i-am iubit, acum erau atât de reci și veninoși, chiar dacă nu scotea un cuvânt îi simțeam ura din ei.

Cu pași mici se apropie de patul meu și se așează pe cearceaful alb din mătase. Din instinct îmi trag picioarele de lângă el, nu îmi vine să cred câtă teamă îmi transmite prezența lui.

— Ce vrei? îl întreb cu vocea gâtuită, oricât aș încerca să îmi ascund frica, nu pot, groaza a pus de tot stăpânire pe mine.

— Ai uitat Alida, dar o să îți aduc eu aminte, nu o să mai fii cu nimeni altcineva, tu ai fost decât a mea și așa o să mori. Cât de naivă să fii ca să crezi că vei scăpa vreodată de mine, mai bine vă omor pe amândoi decât să fii fericită cu el, îmi răspunde cu o voce veninoasă.

Își ridică mâna dreaptă și abia acum observ lama argintie a cuțitului, care era murdară cu sânge. Dintr-un moment în altul, cred că o să fac un atac de cord numai la gândul că l-a rănit pe Dean.

— Al cui e sângele de pe cuțit? cu ultimele puteri rostesc întrebarea, al cărui răspuns îmi e teamă să îl aflu.

— Al iubițelului tău și cu o furie oarbă se repede asupra mea încercând să mă sărute, pentru prima oară reacționez și cu ultimele puteri încerc să îl împing de pe mine, dar este mult prea greu nu se clintește nici măcar un centimetru, fiecare atingere a lui îmi provoca scârbă

Niciodată nu credeam că o să simt atâta repulsie pentru omul pe care l-am iubit și căreia i-am dăruit tot ce se putea pe această lume. Încerc să țip, dar sunetele nu vroiau să iasă din gâtul meu, lacrimi amare îmi brăzdau obrajii, dar el tot nu se oprea.

        Mă trezesc țipând, sudoare îmbinată cu lacrimi îmi curg șiroaie pe față, speriată aprind lumina cu inima bătându-mi mai repede ca unui șoarece. Cearceaful este mototolit de parcă aș fi jucat fotbal cu el, scanez cu privirea toată camera și încep să mă liniștesc puțin când văd că nu este nimeni.

Întind mâna după telefon, este patru dimineața, închid ochii ca să îmi reglez puțin respirația precipitată și în momentul ăla văd iar lama de cuțit cu sânge pe ea.

—Dean, spun dintr-o răsuflare, doamne oare o fi pățit ceva? fără să mai țin cont de oră îl sun, trebuie neapărat să îi aud vocea ca să fiu ferm convinsă că a fost decât un nenorocit de coșmar.

        După ce dau apelare la câteva secunde începe să sune, îmi simțeam inima în gât de frică, tot felul de scenarii unul mai macabru ca altul îmi făceam și la un moment dat simt cum lacrimile, iar își fac apariția. când în sfârșit îmi răspunde Dean.

— Alo, cu o voce răgușită și somnoroasă îmi zice.

— Dean? asta e tot ce am putut să spun că am izbucnit într-un plâns isteric, într-un plâns de ușurare, abia acum îmi dau seama că totul a fost doar un vis.

— Alida? Ce ai pățit? De ce plângi? alarmat de izbucnirea mea nervoasă se trezește instant, se aude o bușitură, probabil a dărâmat ceva.

—Dean ești bine? Îl întreb printre suspine.

— Normal că sunt, ce ai pățit tu?

— Am visat că te-a omorât și îmi era teamă că e adevărat, pentru prima dată în noaptea asta lacrimile erau de bucurie.