Dincolo de viata

Ziua mortii

Totul a început dimineața la ora 7:05 când traversam trecerea de pieton. Ca in fiecare zi, cu doua codite prinse sus , o uniforma albastră, balerini negri si un zâmbet pe buze țopăiam si cantam in drum spre școală. Din partea dreaptă a drumului iese dintr-o data o mașină roșie cu geamuri fumurii intr-o viteza orbitoare. Se apropie din ce in ce mai tare de mine iar mânuțele mele reci si uniforma mea cea noua se lipesc de mașină cat ai clipi turdindu-ma ca pe o plăcintă.
Ce sa vezi? Codițele mele blondine erau ciufulite de tot, iar uniforma mea era plina de praf si murdară! Pantofiorii nici nu îmi mai erau in picioare si eu eram plina de sânge....
Pfff...acum stiu cum se simte plăcinta cu mere a lu' buni.
Șoferul nici nu se uita înapoi. Ba din contră, mărește viteza si mai tare!
- Vai de mine! Copila! Moare copila! striga o băbuță martoră la cele întâmplate.
-Salvarea! Chemați salvarea!
Salvarea vine după vreo 10 minute, apoi băbuță face o declarație la poliție pentru a putea prinde făptașul.
- Riiing! Riiiingg!suna telefonul tatei.
- Buna ziua! Domnul Jhonson la telefon?
- Da, cine sunteți?
- Ma numesc Alina si sunt asistenta la spitalul din centru. Ar trebui sa va anunț ca fetița dumneavoastră este internată aici, grav ranită.
- Nu se poate! Ați greșit adresa!
- Nu Eliza Johnson este fata dumneavoastră?! întreabă asistenta pe un ton sarcastic .
-Bbbaaa..bbbaa.. ba daaa...
răspunde tata tremurând.
- Bine, mulțumesc! Puteți veni cat mai repede la pacientă!
Părinții mei se grăbesc pentru a merge la spital. Mama plângea iar tata avea privirea fixă, înainte,fiind șocat.
- Buna ziua! Pentru Eliza Jhonson am venit!
- Desigur, salonul 5, parter.
- Mulțumim!
Eu eram înăuntru. Aproape ca nu mai simțeam nimic. Oare eram moartă? Habar nu aveam. Părinții mei vin in grabă.
- Doctore, cum se simte fetița noastră?
- Păii...cum să va spun? Știți... fetița dumneavoastră... a pierdut lupta cu viața!
- Nu se poate așa ceva! Adică...
- Adică...am pierdut pacienta domnilor!
Părinții mei erau disperați.Parcă căzuse cerul peste ei. Tata dădea cu pumnul in perete, iar mama gemea plângând și spunând: ,, Nu e adevărat! Fetița mea nu poate muri! "
Doctorii ma aduc pe o targă. Gata, acum știam, sunt moartă! Mama sare la gâtul meu si mă atinge ușor.
- Puiul meu! Nu ți-e frig? Vrei sa te încălzesc?
Dar eu nu mai deschideam ochii . Inimioara mi s-a oprit si nu mai puteam sa îi vorbesc.
- Fata mea! Deschide-ți ochii și enervează-ne din nou cu întrebările tale copilărești! Ridică-te si zburda ca un copil, deși noi îți spuneam să te mai oprești! Vorbește din nou, chiar daca spuneam ca vorbești prea mult ! Te rog, fă orice, doar nu zace aici! strigă tata plângând in hohote.
- Erai doar un copil si vroiai să te joci! Trebuia sa te lăsăm mai mult sa fii copil! Dacă ai fi aici si cu sufletul , nu te-aș mai certa! Te-aș lăsa sa îți trăiești copilăria la limită! Dar tu niciodată nu te supărai. Erai mereu cu zâmbetul pe buze. Trezește-te si zâmbește din nou!
spune mama cu șiroaie de lacrimi in ochi.
Va urma!