Poşta nocturnă.

1. "M-am întors."

    ...O lună mai târziu...

   Mă holbam la neoanele ieftine de pe tavanul încăperii în care mă aflam, încercând să ignor cât mai mult fundalul sonor pe care îl genera terapeuta mea, care se afla fix în faţa mea. Îmi mergea bine, până când m-a prins de mâna pe care mi-o lăsam să se relaxeze pe picior.

-Jason, micuţule, nu mă ignora, te rog. Încerc să te ajut. De-asta sunt aici. –mi-a spus ea, zâmbindu-mi larg.

-Nu am nevoie de ajutor şi nimeni nu pare să priceapă! Nu înţeleg de ce părinţii mei te plătesc pentru asta...Nu vreau să par nepoliticos, dar e o treabă inutilă.

-Faptul că de o lună te aflii absolut zilnic sub influenţa alcoolului, spune cu totul altceva. De ce o faci, Jason? Deschide-te, măcar de data asta.

-De ce beau? Ca să nu fumez. Ca să nu-mi înnegresc plămânii, cum făcea Grace. Ce surpriză, nu? –i-am răspuns, apelând la un ton ironic.

-Aici îmi doream să ajung. Spune-mi, dragul meu, petreceai mult timp cu ea? Eraţi prieteni buni?

- Să ne prefacem că nu am menţionat niciodată numele ei.

-Jason, îţi promit că dacă te deschizi şi vorbeşti despre ea, totul va fi mult mai bine. Te rog mult, ai încredere, spune-mi despre ea.

-Şi ce am de câştigat?

-Dar ce ai de pierdut? Nu poţi fugii la nesfârşit de adevăr.

-Ai dreptate. Asta obişnuia ea să facă... E destul de greu. Nu îmi amintesc totul foarte clar în momentul ăsta. Am cunoscut-o într-o vreme călduroasă, când prezenţa ei mă obosea, pentru că o auzeam vorbind nonstop, emana atât de multă energie pozitivă şi avea faţa atât de luminoasă tot timpul când vorbea despre ceea ce iubeşte. Îi îmbrăţişa pe toţi şi avea un râs zgomotos, sincer, le mulţumea cu subînţeles pentru că există în viaţa ei şi le povestea cât de entuziasmată era să facă diferite lucruri. Avea ochii limpezi, mari, şi îi micşora involuntar când zâmbea, oferindu-le o mică licărire.Buclele ei cu reflexii sângerii, în soare, îi cădeau uşor pe faţă când sărea în braţele noastre, când ne lovea în glumă şi râdea fără oprire, când ne fixa cu privirea şi ne vorbea despre lucruri pe care doar ea le înţelegea şi le iubea, însă, se simţea atât de mulţumită încât se făcea că nu ne aude când unii îi mai spuneau „Nu ne pasă" şi continua să chicotească, în propria nebunie. Împărţea tot ce avea cu toţi, parcă dăruia mai multe lucruri decât păstra pentru ea. Asta m-a făcut să o iubesc, dar nu voiam să par slab în faţa ei. Am ales iniţial să-i fiu cel mai bun prieten, şi i-am fost, pentru mult timp, mai puţin în unele seri, în care deveneam mai mult de atât. Doar că, Grace nu era doar ce lăsa să se vadă. Cu cât timpul trecea mai mult, cu cât mă trăgea mai mult spre ea, încercam din răsputeri să nu-mi pierd cumpătul în haosul ce-l putea deţine. Pasiunea din ea era pericol pur, nu putea fi stinsă niciodată, iar când o vedea stingându-se în cei din jurul ei, se blama pe ea şi dădea startul unui război, în propria ei minte. Când i-am văzut colţurile obscure, am pierdut-o, pur şi simplu am abandonat-o, nu am putut face faţă. În plus, sesizasem talentul ei de a juca oamenii pe degete. Pierdeam nopţi, greutate şi note din cauza ei. La scurt timp după, s-a întâmplat acel accident. Şi mă blamez pe mine, pentru că nu am ştiut că a fost ultima oară când a urmat să o văd.

...Un an mai târziu...

   Viaţa mea devenea din ce în ce mai bună şi mă simţeam mândru de asta. Creşteam din ce în ce mai mult în stima de sine, iar zilele, atât şi nopţile mele deveneau din ce în ce mai interesante, mai plăcute, simţeam gustul tinereţii, cu adevărat. După ce am avut aventuri copioase alături de prieteni, ar fi fost greu să nu fie aşa. Poate trist, dar complet adevărat. Nu mai puteam lăsa moartea ei să-mi domine viaţa, cum se întâmpla lunile trecute. Am început să devin pozitiv asupra vieţii mele şi îmi plăcea inexplicabil de mult. Nu îmi mai păsa, la propriu, de nimeni şi de nimic. Nici măcar de „iubita" mea, sau mă rog, una dintre ele. O chema Layna. Nu o iubeam. Aş minţi dacă aş spune că da. O foloseam doar, pentru a îmi satisface plăcerile, dar, fiind destul de naivă, poate chiar mai naivă decât trebuie, nu-şi dădea seama. Aş spune „proastă", dar atunci chiar că aş fi inadecvat. Era o brunetă focoasă, cu origini arabe, dar nu avea inteligenţa constrângătoare a lui Grace, o puteam juca pe degete şi asta îmi satisfăcea orgoliul. Era plastelina mea, pe care o puteam modela după cum voiam. O manipulam, exact cum făcea Grace cu cei din jurul ei. Asta rămăsese singura amprentă pe care şi-a lăsat-o asupra mea, le făceam altora ce obişnuia să-mi facă ea mie. Totul era strălucit, până într-un moment. A fost fitilul unei bombe care a reprezentat pentru mine începutul unui labirint de groază, fără cale de ieşire.