Poşta nocturnă.

4. "Uită-mă!"

   „Se pare că am făcut asta de atât de multe ori în mintea mea, încât acum, ultimele lucruri pe care le scriu nu îmi aduc niciun fel de emoţie. Neutralitatea e tot ce înfrunt în momentul de faţă. Nici măcar o lacrimă. De obicei, când oamenii îşi iau rămas- bun, varsă şi câteva lacrimi, ei bine, eu le-am risipit deja pe toate. Încă îmi amintesc. E plăcut să-ţi aminteşti vremurile bune. Ar fi fost bine ca totul să rămână îngheţat, să aud în continuare <<Grace, nu vrei să fii o soră bună şi să faci o poză cu Charles?>>. Viaţa era o primăvară călduroasă fără sfârşit când singurele minciuni pe care le spuneam constau în negări juvenile, cum că nu i-aş fi furat niciodată acuarelele fratelui meu, că nu i-am pictat flori pe caiete, pe haine, în niciun caz pe faţă, când dormea...Dar a venit vremea când păsările cântătoare au plecat, şi el, odată cu ele. Nu doar el, ci toată esenţa copilăriei. Apoi am fost nevoită să învăţ să îmi găsesc alt cuier de care să îmi agăţ haina, reprezentată de o iubire necondiţionată, eternă. Şi inevitabil, am făcut mereu aceeaşi greşeală din care nu mă puteam opri, şi anume să-l clădesc din...alţi oameni, pasageri în viaţa mea, însă, într-o clipită, jur că mi-aş fi dat-o pentru ei, dacă ar fi avut nevoie. Se pare că gustul dulce al începuturilor niciodată nu stă, nu? Asta am învăţat şi eu.

   Cred cu tărie că sunt blestemată, într-un mod graţios, generos, liber, asupra mea a fost aruncat un blestem greu, numit profunzime. Nu sunt singura, însă, toţi artiştii suntem blestemaţi, cei ce ştim unde trebuie să mergem atunci când terminăm aici, iar când simţim că am terminat, tragem de timp, aruncând tot ce am câştigat norilor, în speranţa că ne vor lua cu ei. Însă, apoi ne amintim că nu pot lua şi sufletele noastre. Sunt deja încărcaţi cu viaţă, pentru cei ce încă au timp, ce încă se concentrează pe dragoste, pericol, pentru cei ce nu simt că au terminat. Nu mi-a stat până acum în fire să renunţ. Luptam mereu pentru a obţine ceea ce-mi doream, fără ezitare. Dacă nu primeam, mă ambiţionam şi mai mult, nu mă săturam cu o singură încercare. Am reuşit de câteva ori să transform imposibilul în posibil, cu toate că nu am jucat mereu corect. Apoi, când imposibilul s-a săturat să fie metamorfozat de o muritoare ca mine, s-a răzbunat şi mi-a devenit cel mai aprig inamic. De multe ori m-am gândit că va fi imposibil să simt cum sufletul nu îmi mai aparţine propriului corp, să mă analizez şi să văd pe zi ce trece cum mă îmbolnăvesc, cum sunt ştearsă ca o picătură de ploaie de pe un geam, însă una care nu lasă umezeală în urma ei, şi în viitor, locul meu, pentru toţi, va fi luat de cineva care nu face atâtea eforturi pentru a se..conserva, în primul rând, care nu îşi lasă oasele să înţepe la atingere, al cărei zâmbet e sincer, pe care din fericire nu o voi vedea sau cunoaşte niciodată. De ce? Pentru că nu vreau să asist. Şi nu voi asista, de data asta chiar nu voi asista. Aş da orice să mă înţelegeţi. Aş da orice ca nimeni apropiat să nu rămână supărat sau dezamăgit de mine. Nu mai pot salva nimic, mi-am clădit imperiul pe un teren nesigur, alunecos, ce se clatină adesea.

   Nu ştiu cum am vieţuit tot acest timp, de când am început să realizez că nu mai aveam niciun strop de control asupra lucrurilor din jurul meu. Am crezut în ei...Am vrut ca Universul să-mi împrumute un gram de veşnicie, pe care să-l petrec cu ei. Din moment ce se numea 'veşnicie', nu m-am gândit că va fi limitată. Nu am vrut să cred asta. Am crezut doar în ei. Cuvintele mele vor dăinui aici până în momentul în care aceste foi vor deveni pulbere, sau cenuşă. Sau până în momentul în care cineva le va găsi...şi îşi va dori să schimbe ceva, dar va fi prea târziu. Tot ce pot spune e că ştiu cum se simte asta. Şi îi doresc multă putere aceluia, oricine va fi acela, pentru a depăşi sentimentul. Eu nu am putut. Eu nu am putut să depăşesc nimic, niciodată. Ştiu că tot progresul pe care l-am făcut se rezumă la momentele în care e spulberat, momente în care îmi amintesc motivul pentru care fug, şi revin la faza iniţială. Nu mai pot suporta timpul, cum de lumea spune în continuare că timpul vindecă? Înrăutăţeşte tot, mă şterge, nu mă pot opune, nu pot trage de zile, implorându-le să nu plece că am văzut alt apus degeaba, adică aş putea, dar nu mă ascultă, cel puţin nu îmi răspund."