My demon (I)- ÎN CURS DE REPUBLICARE-

23. The decision

Şi-a întors capul şi a rămas stupefiat când m-a văzut.
A împins-o pe blondă de pe el şi a deschis portiera.
S-a îndreptat spre mine rapid, însă eu am luat-o la fuga fără să stau pe gânduri.
-Stai, Kate, nu e ceea ce pare! M-a prins de mână, pentru a mă opri.
-Ia mâna de pe mine! Uită că exist, d-doar, doar lasă-mă în pace! Am țipat la el, dând să fug iar, dar puterea lui era dublă fața de a mea.
-Nu. Ce e cu tine?!
-Justin, te rog, l-lasă-mă în p-pace! Spun încet.
-Kate, nu mai plânge şi spune-mi ce s-a întâmplat, şi de ce plângi aşa rău!
-Nu am de ce să-ți dau ție explicații.
El şi-a fixat privirea pe asfalt, parcă gândindu-se la ce va urma.
-Totuşi, de ce îți pasă aşa mult că m-am sărutat cu ea?! A spart liniştea.
-Eu.. nu ştiu..
-Jason m-a pus! A spus, privind în gol.
-Poftim?
-Da. Femeia aia ne-ar ajuta enorm în urmatoarea misiune. E pe combinații cu un om important. Trebuia să o cuceresc într-un fel pentru a afla nişte informații.
-Ce vrăjeli ai în tine, Justin! Fix pe tine te-a pus, de parcă eşti singurul băiat din grup. Am început să râd amar.
-Ăsta e de fapt adevărul, Caitlin, întreabă-l!
-De fapt, nici nu-mi pasă! Fă ce dracului vrei cu nenorocita ta de viață, şi lasă-mă în pace pentru totdeauna. Bine?
-Dar..
Am ridicat mâna în semn să tacă.
-Nu am terminat! M-am săturat să tot părem ceva, când de fapt nu suntem nimic. Tu aşa faci cu toate fetele? Le dai speranțe false şi după le laşi cu 'fața în soare'- vorba aia? Sau te foloseşti de ele şi după le arunci la gunoi?!
-De ce faci din țânțar armăsar?! Care e problema ta că eu mă sărut cu altă fată?! Pot să fac ce vreau! A țipat.
-Pentru că m-am îndrăgostit ca o proastă de un nemernic ca tine, de aia! Pentru că m-ai făcut să-mi deschid inima în fața unui idiot, unui nesimțit fără scrupule! Nu meriți nimic, Justin, absolut nimic! Te joci cu mine de când m-am mutat aici. Poate ăsta a fost planul tău. Să mă faci să mă îndrăgostesc de tine şi să mă laşi baltă. Câte fete au mai suferit după tine, hmm? Sau nici nu le poți număra pe degete? Chiar dacă nu suntem împreună, mă afectează orice rahat pe care tu îl faci. Îmi pare rău că te plac. Îmi pare rău că m-am mutat aici şi îmi pare rău că mama a născut un eşec total. Lasă-mă în pace, te rog, şi nici nu vei mai auzi de mine vreodată.
-Ce?! Mă placi? S-a uitat surprins la mine după mărturisirea făcută.
-De ce eşti aşa surprins? Pufnesc, lacrimile înțepându-mi iar ochii.
-De ce nu aş fi? Tu nu umblai după relații şi rahaturi, pentru că nu vrei să investeşti sentimente. Mai noi o faci?
-Nu făceam asta până să intri tu în viața mea. Să ştii că puteam trai fericită în iadul meu şi fără tine. Îl săgetez cu privirea.
-Eşti liberă să pleci. Dă-i drumul! A ridicat o sprânceană.
-Eşti atât de penibil, Justin, atât de penibil! Poți să te duci dracu! Am scuipat cuvintele cu ură.
- Tu chiar ai crezut că noi vom fi împreună sau ceva, Kate? Fii serioasă! Un demon nu are inimă. Sunt incapabil să iubesc. A spus amuzat.
Asta a fost ca o lovitură puternică pentru inima mea. Mi-a spus în mod indirect că el nu simte nimic. Totul a fost doar un joc. Am fost doar o altă jucărie pentru el. M-a folosit.
Eu am crezut că totuşi e ceva, însă nu a fost nimic. Doar o dulce minciună cu tentă amară. Fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare zâmbet..
-Eşti un nemernic, Justin! Te urăsc aşa de mult! Îi țip în față, dând drumul lacrimilor.
-Acum câteva secunde spuneai că mă placi, sau n-am auzit eu bine? A râs. Nu fii ofensată, baby! Nu a fost să fie. Asta e! O să treci tu peste cumva. 
- Bravo, Justin, ai primit premiul Oscar pentru frângerea inimilor. Ai distrus şi ultima fărâmă din mine. Sper că acum eşti fericit, demonule!
Fără să mai aştept un răspuns, care să mă rănească mai mult, am plecat spre casă.
Pe drum m-am gândit la tot ce a fost între noi. Ştiam că mă distrug şi mai rău, însă nu mai aveam nimic ce putea să doară.
Eram goală pe dinăuntru.
Odată ajunsă acasă, am urcat la mine în cameră, de unde mi-am luat pachetul de țigări şi bricheta, nişte bani şi cheile de la maşină.
Am coborât rapid, nevrând să dau ochii cu tata sau Derek. Aveam nevoie să fiu doar eu azi. Eu şi vechiile mele vicii.
Am urcat la volanul maşinii mele, am băgat cheile în contact, şi cu un "mârâit" uşor al motorului, am "zburat" de pe şosea spre destinația: bar.
Nu mai vreau să-mi consum lacrimile. Nu are rost. Mama mi-a spus cândva să nu plâng pentru proşti.
Când am ajuns la locul dorit, m-am aşezat pe un scaun din față şi am aşteptat ca tipul care lua comenzile să apară.
După câteva minute, băiatul a apărut şi cu un zâmbet destul de fermecător a început o conversație:
-Bună, frumoaso, cu ce te servesc?
-Trei pahare de vodka. Am spus hotărâtă.
-Treci printr-o despărțire? A râs slab.
-Eh, nu se poate numi "despărțire". Nici nu am fost împreună. E complicat oricum.
-Înteleg! Imediat vine comanda.
Când s-a întors, i-am mulțumit pentru băuturi, dând pe gât un pahar.
Obişnuita stare de arsură a apărut dându-mi o stare euforică. Au urmat şi restul paharelor, plus încă două beri pe care mi le-a oferit brunetul de la bar- 'din partea casei', un fel de 'fă-te mangă până ajungi în comă, oricum idiotul nu te va vizita la spital, pentru că.. ghici ce? Nu te place. Boom.'
Mă simțeam fericită oricum. După atâta timp eram fericită, însă ştiu că e efectul băuturii ăi va urma mahmureala de dimineață.
Eram din ce-n ce mai amețită şi simțeam cum pământul îmi fuge de sub picioare.
Am început să analizez situația din viața mea şi e clar că eu cu Justin nu suntem compatibili. Suntem prea diferiți. Plus că m-a rănit cu tot ce a spus..
Mda..
Nu-l mai pot ierta.
După ce m-am gândit bine, i-am trimis un mesaj lui Federico:

"Tu eşti cel pe care îl aleg. :)"

Apoi mi-am închis telefonul şi l-am aruncat în buzunarul gecii.
Un gând nebunesc mi-a trecut prin minte, făcându-mă să zâmbesc.
Am plătit băuturile, mi-am luat cheile de la maşină şi am ieşit din local.
Am urcat pe locul şoferului şi am pornit motorul.
La început am mers încet, după care viteza a preluat controlul vehiculului.
Andrenalina combinată cu alcoolul îmi gâdilau venele, dându-mi o ciudată senzație de plăcere.
Mi-am căutat pe sub bancheta din spate o sticlă de wiskey, pe care o păstrez în cazuri de urgență.
Am deschis-o şi am luat câteva guri apăsând pe accelerație.
Vitezometrul indica faptul că mergeam cu 200km/ora. Măşinile pe lângă care treceam  erau ca nişte linii. Abia le vedeam.
Luminile New York-ului se făceau tot mai mici, semn că am ieşit de ceva timp din oraş.
Viteza mă ținea în viață. Era un fel de drog pentru mine. Ea şi buzele lui.
Ughhh, Justin. Boul. Nesimțitul. Cretinul. Retardatul. Imbecilul de Justin.
Credeam că în New York o să-mi găsesc fericirea.
Pe dracu fericire.
E un termen de mult uitat în viața mea.
În momentul ăsta simt o nevoie disperată de a plânge. Am nevoie să îmi 'spăl' sufletul ca să-mi revin, dar trebuie să mă abțin.
Vreau să trăiesc. Dar nu aşa. Vreau să plec cât mai departe de tot rahatul ăsta. Undeva unde nimeni să nu mă cunoască. Să o iau de la zero cu tot, dar de data asta să fiu eu însămi, fericită.
Dintr-o dată, o stare de amețeală m-a cuprins şi privirea mi s-a încețoşat, pierzând controlul volanului.
Am văzut o lumină puternică de faruri în fața ochilor şi ultimul lucru pe care l-am auzit a fost un claxon ce mi-a înfundat urechile.
Mereu am primit moartea cu brațele deschise.
Mereu am vrut să-mi eliberez sufletul de toată durerea şi tristețea acumulată pe parcursul vieții mele.
Poate că acesta e momentul în care trebuie să plec. Poate acesta îmi e sfârşitul.