Dear crush //editare//

Epilog

Trecuseră destule zile de când erau împreună. Ea nu mai fusese atât de fericită, el nu mai făcuse niciodată o fată să zâmbească atât de mult. Erau de nedespărțit, deşi nu se purtau ca acele cupluri ce îşi fac numai complimente non-stop şi care nu fac nimic altceva decât se sărută.

Ei erau diferiți, fiecare atingere reciprocă îi făcea să tremure, iar fiecare sărut le dădea mai multă încredere pentru următorul. Nelipsitele lor plimbări prin parc îi apropia din ce în ce mai mult în relația lor de prietenie, deja îşi povestiseră totul până în prezent. Desigur, amândoi au omis anumite detalii, dar nu pentru că ar fi făcut lucruri oribile sau ceva în acest gen, doar li se păreau nesemnificative pentru persoana de lângă.

Degetele lui ce îi atingeam palma sau genunchiul în timpul orelor erau încă străine, un fior de emoție cuprinzând-o de fiecare dată când, fie şi o mică parte din pielea ei, se atingea de a lui, în mod intenționat sau nu. Privirile aruncate pe furiş nu încetaseră, atunci când se surprindeau unul pe altul făcând acest lucru îşi zâmbeau şi îşi împreunau mâinile. Acum nu mai erau stingheriți unul în preajma celuilalt, puteau să îşi vorbească deschis, să se sărute în orice loc şi să se privească fără să îşi mute atenția în altă parte atunci când persoana iubită îi susținea privirea.

Chiar dacă au îndurat destule până au ajuns să îşi mărturisească iubirea, în ciuda faptului că el mai deschidea acest subiect, soarta nu i-a plăcut prea mult împreună. Atunci când Dumnezeu nu te ajută, ai impresia că totul e împotriva ta.

Era o seară destul de călduroasă pentru acea perioadă, ea vorbea cu el la telefon, doar ce se despărțiseră după ce el o condusese acasă. Se amuzau copios pe tema filmului la care fuseseră. De atât de multă fericire avuseseră parte şi în ultimele zile, dacă îi vedeai, îți venea şi ție să te bucuri.

După minute bune petrecute cu telefonul la ureche şi cu pătura strânsă în jurul picioarelor sale, adolescenta a auzit sunetul unei frâne de maşină. Brusc inima i s-a oprit şi i-a strigat disperată numele de câteva ori, însă a fost în zadar, nu a primit niciun răspuns.

A plecat grăbită din casă, îmbrăcată doar cu o pereche de colanți, un tricou şi un hanorac, în picioare având nişte botoşei de casă. A parcurs drumul lui spre casă alergând, însă nici urmă de el. Tot ce a observat, a fost o maşină oprită în mijlocul străzii cu parbrizul spart.

S-a aşezat pe bordura rece încercând să-şi readucă la normal respirația. Telefonul ei începuse să vibreze, iar ea a răspuns gâfâind, nici să suspine nu avea destul aer, plângea în cel mai liniştit mod posibil. Vocea de la celălalt capăt era disperată, spre deosebire de ea, aceasta suspina şi țipa, era mama băiatului. I-a comunicat spitalul la care se află şi a continuat să-şi arate tristețea prin intermediul lacrimilor.

După ce a alergat până la spital, pentru că, surprinzător, nu era niciun taxi prin zonă, aceasta a intrat disperată în clădire, întrebând fiecare persoană ce purta halat de el. A căutat disperată salonul în care se afla băiatul până când a zărit-o pe mama acestuia. Stătea pe scaun şi plângea, ținându-şi geanta pe picioare şi strângând-o de parcă ar fi putut să-i ia durerea.

De atunci a început coşmarul...

Sunt o persoană oribilă, ştiu. :)) Dar nu e chiar atât de rău.

CINE VREA DEDICAȚIE ? *am uitat de asta, ups*

Vă mulțumesc enorm de mult pentru toate voturile şi comentariile! Aceasta a fost prima mea carte de proză scurtă şi chiar nu mi-a venit să cred când am văzut ce impact a avut, adică a fost pe primul loc *şi acum e, mulțumesc* şi are peste 5k de voturi şi peste 24k lecturi. Mie chiar nu-mi vine să cred, serios.

Nu va mai exista o a doua carte! Îmi cer scuze, vă puteți imagina sfârșitul cum doriți voi.