Theodore

întâlnirea

Aveam şapte ani când am făcut cunoştiinţă cu Theodore. Pot spune că pe atunci eram doar un mic plod - indiferentă şi nepăsădoare faţă de efectul pe care l-a avut asupra mea încă din prima secundă.

Familiile noastre se cunoşteau încă dinainte ca părinţii mei să vadă pentru prima dată lumina soarelui. Bunicii mei au fost colegi de liceu cu bunicii lui. De atunci, familiile Emerson şi Greer au fost inseparabile. Prietena cea mai bună a mamei mele era Denise Greer, mama prietenei mele cele mai bune - Olivia Greer.

Olivia era cu un an mai mare ca mine. Ne cunoaştem de când am respirat prima dată aerul acestui pământ poluat - m-a ţinut de mână când plângeam la botez, a aplaudat când m-a văzut făcând primii paşi, a fost acolo când am articulat primul cuvânt. Este ca o soră mai mare pentru mine, nu ştiu cum aş fi putut rezista fără ca ea să mă sprijine.

Pe fratele său, în schimb, l-am cunoscut într-o frumoasă zi de primăvară. Părinţii mei i-au invitat pe cei ce alcătuiau familia Greer la un picnic. Denise şi Olivia au venit cu o oră mai devreme, pentru a ne ajuta să aranjăm curtea din spate. Eu şi Olivia făceam coroniţe din ghiocei, în timp ce adulţii aranjau mâncarea pe pătura aşternută pe iarba proaspătă.

"Theodore şi Louis vor ajunge în curând," o auzisem pe Denise spunând la un moment dat. Îl cunoşteam pe Louis - tatăl Oliviei. Ne ducea adesea pe mine şi pe Olivia la şcoală. În ciuda diferenţei de vârstă, eram în aceeaşi clasă. Denise şi Louis au decis să o dea la opt ani la şcoală pentru a putea fi în acelaşi an cu mine, şi pentru asta le voi fi mereu recunoscătoare. Însă de Theodore nu auzisem niciodată.

"Theodore este fratele tău?" îmi intrebasem prietena, amintindu-mi că are un frate.

"Mhm," îmi răspunsese Olivia nepăsătoare.

Nu am dat foarte multă importaţă acestui nume misterios. Eram la vârsta la care toţi băieţii erau nişte rataţi iar eu nu îmi puteam irosi preţiosul timp vorbind cu sau despre ei. Şi în ciuda faptului că avea un frate mai mare,  Olivia era de aceeaşi părere.

Minutele au trecut dansând pe lângă noi. Adulţii se fâţâiau prin curte, deranjându-ne cu zgomote inexplicabile. Eu şi Olivia alergam şi râdeam, învineţându-ne genunchii şi murdărindu-ne rochiile.

"Rumor, vino repede! Trebuie să cunoşti pe cineva," strigase mama după mine.

"Vin imediat, mamă!" îi răspunsesem, supărată pe faptul că îmi deranja jocul.

"Probabil e vorba despre fratele meu," spusese Olivia încet lângă mine. Era la fel de supărată ca şi mine.

Nu m-am deranjat să ocolesc frumoasa noastră casă pentru a ajunge la uşa din faţă. În schimb, am continuat să alerg printre mobila din casă, murdărind tot ce atingeam şi ascultând oftatul dezaprobator al tatălui meu.

Când am ajuns în holul de la intrare, m-am oprit brusc, făcând-o pe Olivia, ce alerga în spatele meu, să intre în mine.

"Ce faci, Rumor?" m-a întrebat curioasă. "De ce te-ai oprit?"

Nici eu nu ştiam sigur cum să îi răspund la întrebare. Eram ameţită din cauză că alergasem prea tare şi nu ştiam de unde să încep să studiez băiatul ce se infiltrase pentru prima oară în locuinţa mea.

Aspectul său era grăbit – hainele lui erau şifonate, puse rapid. Părul său negru, creţ, era ciufulit, clar nepieptănat.

Purta o pereche de blugi negrii, cum purtau toţi băieţii mişto pe atunci. Tricoul său albastru era decorat cu norişori şi avioane. Hanoracul pe care îl purta deasupra era verde, şi nu se potrivea nicidecum cu restul hainelor de pe el, dar nu părea să îi pese.

Avea faţa rotunda, cum o avea orice băiat de zece ani de altfel. Obrajii săi erau palizi, dar buzele lui erau roşii. Nu mai văzusem niciodată buze atât de puternic pigmentate. Ochii lui verzi se uitau intens într-ai mei, care sunt de culoarea cerului după furtună.

Avea un zâmbet şmecher, ce inspira aroganţă şi lăsa un aer de superioritate. Era clar că se credea mai bun decât restul persoanelor din încăpere. Nu i-am perceput niciodată atitudinea din acel moment ca fiind un defect – mereu m-au impresionat persoanele care se iubeau atât de mult încât puteau avea încredere de sine.

"Rumor, vino mai aproape," m-a grăbit mama, care era clar impresionată de reacţia mea. "Fă cunoştiinţă cu el!" m-a încurajat.

M-am apropiat timid de băiatul ce era cu doar câţiva centrimetrii mai înalt ca mine. Zâmbetul său se lărgea cu fiecare pas pe care îl făceam.

Când am ajuns suficient de aproape de el încât să îl pot atinge, m-am oprit. Avea gropiţe în obraji, şi nu le-am putut observa de la distanţa la care eram prima oară când l-am văzut. Îmi plăceau, îi complimentau faţa.

"Eu sunt Theodore," a spus el, întinzându-şi mâna către mine.

M-am uitat la braţul său scurt şi am zâmbit, dând mâna cu el. "Rumor," mi-am rostit simplu numele.

a/n: am decis să încep să scriu şi altceva în afară de proză scurtă. ideea asta mă bântuie de ceva timp, şi iniţial voiam să o scriu sub formă de scrisori, dar mi-am dat seama că acel format nu ar pune întâmplările în valoare.

m-ar ajuta foarte mult dacă aţi vota şi dacă mi-aţi spune ce părere aveţi, dacă merită să îmi bat capul cu această poveste.

mulţumesc mult!