Legături de sânge

Prolog

Rose's P.O.V
-Rosie, plecăm fără tine dacă nu te grăbești, o aud pe mama țipând din bucătărie.

-Un moment. Îmi aranjez încă o dată bereta și cămașa lungă în carouri în oglindă, iau caietul de schițe de pe birou și alerg spre scări. Ți-am spus să nu-mi mai spui Rosie. Mă face să mă simt ca și cum aș avea 3 ani. Mă încrunt ca să par supărată, dar nu îmi iese așa că zâmbesc larg, făcând-o pe mama să chicotească.

Simt cum telefonul îmi vibrează în buzunar, semn că am primit un mesaj.

-Mama? Te superi dacă merg spre școală cu Alex și Lily?

-Sigur că nu, scumpo. Mama voia să mai continue, dar a fost întreruptă de sunetul soneriei.

În prag apărură cei doi.

-'Neața doamna D! Au salutat-o la unison.

Suntem cei mai buni prieteni încă de la grădiniță, doar că pe parcurs au apărut și alt fel de sentimente între mine și Alex, așa că suntem împreună de aproape o lună.

-Ați venit la fix. Tocmai voiam să-i spun lui Rosie că am o surpriză pentru ea. Mama se răsuci pe călcâie pentru a ajunge cu fața la mine, în timp ce un mic zâmbet îi juca pe buze. M-am încruntat surprinsă și am așteptat să-mi spună despre ce fel de surpriză e vorba. Dar mai întâi trebuie să îmi promiți că vei lua peste 7 la testul la mate de mâine.

Am oftat dramatic, lăsându-mi capul pe spate.

-Știi că îmi plac surprizele, dar îmi ceri imposibilul.

Lily și Alex râdeau încet, iar mama și-a încrucișat mâinile peste piept și a încercat să-și stăpânească zâmbetul.

-Bine, atunci presupun că nu vrei să ne însoțești pe mine și pe frații tăi la expoziția aia de artă despre care tot vorbeai din New York.

Imediat ce mi-am dat seama ce a spus, am țipat și am sărit în sus, fericită.

-Te iubesc, te iubesc, te iubesc. M-am aruncat în brațele ei și am îmbrățișat-o strâns. Chiar dacă nu aveam cea mai bună situație financială de când ne-a părăsit tata, încerca mereu să îmi îndeplinească toate
dorințele și apreciam mult asta.

••••••

Annabelle's P.O.V

Trebuie să recunosc că rochia aurie și platformele negre îmi veneau ca turnate, iar geanta de piele era accesoriul perfect. Am zăbovit puțin înainte să plec. Nu-mi plăcea de Rick, dar arată bine și în plus e și căpitanul echipei de fotbal. Gândul mi-a zburat la Jack, tocilarul care stă în spatele meu la biologie și am zâmbit necontrolat. E drăguț când se bâlbâie pentru că e foarte timid și când se joacă cu mânecile puloverului kaki spălăcit dacă nu știe răspunsul la întrebările din clasă.

Dar eu sunt Annabelle Forbes și Annabelle Forbes nu se îndrăgostește de tocilari. De fapt, Annabelle Forbes nu se îndrăgostește de nimeni pentru că Annabelle Forbes știe că băieții sunt doar o distragere din drumul ei de a intra la Harvard.

Și acum îmi amintesc cum l-am plesnit pe idiotul de Matthew James când mi-a zis că "o fetiță răsfățată" ca mine nu are cum să intre la Harvard. Bine, probabil a zis asta pentru că am refuzat să ies cu el tocmai din motivul menționat mai sus. Probabil nu e o idee bună să ies cu Rick având în vedere că sunt buni prieteni, dar hei, tipul e căpitanul echipei de fotbal. Nu acceptă refuzuri.

Oricum, o să plec după o jumătate de oră ca să mă pot întoarce și să învăț la fizică. Nu sunt tocilară, deși lumea îmi zice asta foarte des, sunt doar ambițioasă să reușesc ce mi-am propus.

Am pierdut destul timp așa că mă grăbesc să-l sun pe Rick și cobor în living. Aici dau de părinții mei, îmbrăcați la patru ace. Mama dă din picior nerăbdătoare și se luminează la față când mă vede.

-Aici erai, Annabelle! Haide, pe tine te așteptam. Vine să mă ia de mână, dar mă feresc, făcând un pas înapoi.

-Despre ce tot vorbești?

-Un prieten de-al tatălui tău organizează o expoziție de artă în New York și a cerut special ca toată familia să vină.

-Dar Rick...

-Am vorbit cu părinții lui și sunt de acord ca prietenul tău să ne însoțească. Haide Annabelle, facem o oră până acolo–

-Nu vreau să merg la nicio expoziție stupidă! Mama–

-Să nu aud un cuvânt, Annabelle. Privirea mamei era furioasă, dar tonul său era calm. Acum urcă-te în mașină, te rog.

Am dat cu ochii de Rick care aștepta cuminte afară și i-am zâmbit slab. Seara asta avea să fie atât de plictisitoare...

••••••
Olivia's P.O.V.

După lungi căutări prin toate lucrurile împrăștiate din cameră, am reușit în sfârșit să-mi găsesc jacheta de piele.

Poate ar fi mai ușor dacă n-ar trebui să dorm în aceeași cameră cu încă 10 persoane.

Mi-am clătinat capul dezaprobator. Nu trebuie să mă mai plâng atât. Ava e doar cu 7 ani mai mică decât mine și înfruntă atâtea sărăcuța și tot eu sunt cea care mă plâng.

Toți copii erau plecați la ora asta, singurele rămase în cameră fiind eu și Ava. Ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi când am văzut-o. Trupul ei micuț și palid era cuprins de spasme din nou și cred că delira pentru că spunea tot felul de cuvinte fără rost. I-am dat bretonul din ochi și am mângâiat-o ușor. Fruntea îi ardea din nou, așa că i-am pus o compresă rece, în speranța că o va ajuta, deși știam foarte bine că totul e în van.

Am avut grijă de ea 11 ani, încă de când a ajuns aici și acum o iubeam ca pe o soră. Dar are o fire bolnăvicioasă și copiii bolnavi nu supraviețuiesc aici.

Mi-am șters lacrimile cu podul palmei și am ieșit fugind din cameră. Am salutat-o în fugă pe doamna Cooper, asistenta. Am pășit în stradă și am luat o gură mare de aer ca să mă calmez.

Am continuat să fug spre parc, unde aveam să mă întâlnesc cu Parker și John.

Nu știu de ce fugeam, poate doar simțeam nevoia să mă îndepărtez de orfelinat. Și când îi pronunț numele în minte mă iau fiorii.

-Hei! I-am salutat pe cei doi care nu păreau să mă fi observat.

-Hei Liv, vreau să-ți spun ceva, a exprimat Parker, încercând să pară misterios.

-Ce?

-Mai știi expoziția aia de artă?

Mi-am mărit ochii uimită.

-Cum ai făcut tu rost de bilete?

-Păi n-am făcut, îmi răspunse pe un ton resemnat, făcându-ne pe mine și pe John să bufnim în râs. Daaaar se poate sau nu să cunosc bodyguard-ul care se poate sau nu să-mi fie dator deci se poate sau nu să ne lase să intrăm.

Am zâmbit amuzată la jocul lui de cuvinte. Tipic Parker.

-Măcar știi unde e?

-Sigur că știu, la două străzi de orfelinat.

John își dădu o palmă peste frunte. Era un subiect sensibil pentru mine, dar nu puteam să mă supăr pe Parker pentru indiscrețiile lui.

-E ok, i-am asigurat, fluturându-mi mâna. Să mergem atunci!

Nu eram un mare fan al artei, dar din afișe părea interesant. Sper că nu m-am înșelat.