Veghiaza-ma din umbra! By Yumi & SakuRalu30

Capitolul 4: Take me where the angels fall

Sakura's point of view

Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost apa când corpurile noastre au făcut contact cu aceasta. Pot spune ca mi-au duduit urechile atunci. Fix atunci este momentul când am simţit apa atingându-mi fiecare parte a corpului, când credeam deja că nu mai aveam aer, deşi încă nu trecuseră nici măcar 3 secunde şi când singura mea uşă de scăpare era în pumnul meu drept, respectiv haina brunetului de care mă ţineam strâns, asigurându-mă că nu ar putea să mă lase. Nu vedeam nimic şi probabil şi din cauza asta nu eram în stare să mă mişc, să gandesc sau să mă concentrez. Tot ce ştiu e că înnebuneam. Secundele deveneau minute, minutele deveneau ore şi aşa aveam impresia că stau acolo, scufundată, de-o veşnicie. Of, tare proastă am mai fost că nu mi-am ţinut respiraţia când am sărit. Bravo Sakura! Eşti în mijlocul unui râu, lac, sau ce Dumnezeu o mai fi şi ăsta, înconjurată de apă, fără pic de aer rămas şi vederea ta de lup este moartă, de asemenea, la fel cum vei fi şi tu! Chiar aveam planuri pentru viaţă! Să iau la facultate şi să-mi deschid un birou de avocatură, unde le voi angaja pe prietenele mele cele mai bune, după care să aştept în fiecare zi să-mi vină soţul perfect, înalt, cu ochii negrii sau albaştrii, de la serviciu, cu Daisuke sau Shina de mână şi să-mi spuna : „Iubito, i-am luat eu de la gradiniţă! Hai acasă!" , urmând un sărut inocent pe frunte.

Acasă...de mult n-am mai simţit locul acela. Nu cred c-am ştiut vreodată cu adevărat ce înseamnă acasă, din adoleşcenţă până în prezent. Când eram mică părinţii mei m-au îngrijit cum au putut ei mai bine şi având şi resurse materiale foarte bune, m-au îngrijit excelent, pot spune! Mereu au fost acolo când am avut nevoie. Ne duceam în parc, ieşeam în oraş aproape în fiecare seară, mergeam la cumpărături în fiecare sfârşit de săptămână şi puneam subtil câte-o ciocolată în coş, în speranţa că ei nu observă, însă o făceau, dar nu-mi spuneau nimic. Pănâ a venit Sakina la noi şi-am început să creştem împreună. De-atunci părinţii au mai putut ieşi şi ei prin oraş, sau la lucru mai des, căci aveam cu cine să rămân acasă şi să mă joc. Iniţial nu prea am avut eu treabă cu Saki când eram mică. Ba chiar deloc, până venise la noi. De la simple rude, la verişoare, pentru ca, mai apoi, să-mi devină soră, fără nicio îndoială. Uşor, uşor deveneam mai apropiate şi aşa părinţii mei ieşeau mai des, ajungând într-un final, în adolescenţă, să-i văd cam 4 zile pe săptămână. Dureros, însa având-o pe Saki n-am simţit aşa tare diferenţa, însă după 18 ani făcuţi, îi vedeam săptămânal şi odată cu moartea verişoarei mele, am observat dezechilibrul acesta în viaţa mea. Casa mea nu mai era acasă, ci un loc unde mă puteau găsi oamenii, aproape la orice ora a zilei, un loc unde dormeam şi mâncam zilnic. Cum s-ar spune: „un acoperiş deasupra capului", însă nu acasă...

Asta voiam! La asta visam! Sa-mi regăsesc „acasa"-ul din copilărie, dar se pare că singurul loc în care mă voi simţi acasă acum, va fi aici, într-o grotă plină cu apă şi înconjurată de peştişori. La naiba şi cu viaţa asta!

Timpul trecea şi eu mă simţeam din ce în ce mai deshidratată. Comic pentru că eram acoperită cu totul de apă. Ochii mi se închid usor şi las cele mai frumoase gânduri să mă cuprindă. Oare cum e să fii mort? Oare cum e să fii pe partea cealaltă, sau...există o partea cealaltă?

Deodată valuri de apă se bat să-mi atingă faţa şi părul meu lung, roz , ce s-a pierdut în lichidul acela sufocant, acum îmi întuneca privirea, ajungându-mi în faţă. Aveam ochii închişi de câteva minute. Privirea de câine era inutilă în momentele astea, aşa că, de ce să-mi obosesc ochii degeaba? Plus ca, mereu mi-am visat sfârşitul cu ochii închişi, ca o zeitate. Voiam să cred că o să sfârşesc ca o femeie frumoasă...Negru.

-Super! De asta aveam nevoie acum! Alt motiv de ceartă între clanuri! Trezeşte-te femeie sau o să creadă toţi că eu te-am omorât! Of, de ce dracu m-am băgat eu în asta?!

Era imposibil să mori cu vocea asta ce-ţi striga în timpan. Nici să mor nu mă lasă idiotul ăsta... Nemaiputând rezista, tuşesc tare pentru a scoate afară toată apa inhalată.
-Multumesc lui Dumnezeu!

I-am aruncat o privirea ucigătoare, analizându-l. Era ud, din cap până-n picioarele. Încerca să-şi ştergă un pic părul, în speranţa că-l va usca, însă nu prea reuşea. Stătea la 4 metri distanţă. Aşa Uchiha!

-Ce-i în neregulă cu tine?! Puteai măcar să spui ceva! Să mă anunţi că NE arunci peste pod! Sasuke, vorbesc serios. Chiar sunt îngrijorată pentru tine. Ai probleme la cap? Că văd că merge foarte greu!
-Vrei să nu mai zbieri aici? Poate te aude Karin si ne-am ars amândoi! După ce că te-am şi ajutat să nu mori ca un câine ce eşti, mai şi ţipi ca o babă.
-Recunoscătoare? Şi a cui a fost vina, Mister Uchiha, că eu am căzut peste pod? Nu a câinelui tău ce a-nceput să fugă spre mine?
-Wow, wow, wow! Ascultă aici păpuşă şi ascultă bine că nu-mi place să mă repet. Mai spune ceva de Yaris şi jur că te arunc înapoi de unde te-am luat, în fundul apei! Eram sigur c-o să regret că te-am ajutat...Firar şi cu gândirea mea tembelă!

Spunând asta, şi-a pus mâna-n păr şi-a început să meargă mai departe, neuitându-se în spate vreun pic. Deşi n-ar trebui, ultimele sale cuvinte m-au afectat într-un fel sau altul. Adica...chiar dacă suntem duşmani şi nu ne suportăm, cum ai putea să nu-l ajuţi pe celălalt dacă e în pragul disperării, în pragul morţii? Cât de orgolios trebuie să fii?! Oftez adânc şi încerc să mă gândesc la simplul fapt că lumea-i rea şi n-are niciun rost să încerci s-o întelegi. Fiecare e pe cont propriu până la urma, dar e enervant, că eu n-aş face asa, n-aş fi egoistă şi rea, oricât rău mi-ai fi făcut la viaţa mea.

-Dă-mi nişte bani împrumut până mâine, te rog. Mi-am pierdut geanta unde aveam toţi banii şi cheile. N-am cu ce să mă duc acasă...am spus-o eu, pe un ton foarte scăzut, aşteptând totuşi să mă audă, deşi era imposibil la o distanţă de 7 metri, cât era între noi.
A oftat lung, ceea ce mă aşteptam s-o facă, după care, cu o scârbă de nedescris, a spus că mă duce el acasă, însă să-mi storc un pic părul ca să nu-i miroase maşina a câine ud mereu. Nu am vorbit întreg drumul. Nici n-aveam ce... La un moment dat, se prefăcea că nici măcar nu eram acolo şi-a început să dea drumul la muzică tare. Când am ajuns, abia am ieşit din maşină, nici măcar doi paşi n-am făcut, că a luat-o la goană, lăsând pe asfalt o urmă imensă. Ce mă interesa ce face? Încercând să sar poarta, căci n-am cheile de la aceasta, am observat un bileţel lipit. L-am luat cu cea mai mare scârbă, fiind atât de obosită şi udă din cap până-n picioare...

„Viaţa-i frumoasă când ai aşa un salvamar. Nu, păpuşă?-SUI"