Veghiaza-ma din umbra! By Yumi & SakuRalu30

Capitolul1: Buna seara, iubito, te-astept ca si cand...

„Ma ridic din sezut si ma indrept spre iesirea cimitirului. Ma uit in spate si zambesc la vazul pozei lor ce zambeau amandoi, fericiti, ce are dedesupt textul atat de dulce pe care am insistat sa il scrie pe mormant: "Sakina Haruno (n. 16 Martie 1985- d. 1 Ianuarie 2008 si Itachi Uchiha (n.15 Octombrie 1985- d.1 Ianuarie 2008) Odihniti-va in pace si iubire!" M-am luptat mult cu clanul pentru a reusi! Imi intorc privirea catre iesire, imi sterg lacrima ce curge incet pe obrazul fin si ma indrept catre casa. Maine e prima zi de facultate aici...."

Tokio-ul a ramas neschimbat. Aceleasi strazi pline de masini luxoase, conduse de mafioti, copii de bani gata sau oameni stresati ce se trezesc dimineata la 6, merg la serviciu de la 8 la 18 si dupaia „Da, petreceti timp cu copilul tau!" De parca ai mai avea energia necesara sa stai, sa-l asculti ce-a facut la scoala, cu cine s-a certat sau cate raspunsuri corecte/gresite a dat, caci desi astea sunt niste lucruri prostesti si fara sens, pentru un copil de 10 ani inseamna derularea vietii sale si sunt foarte importante.

Aceleasi trotuare largi, calcate de atatea persoane, care mai de care mai sigure, mai increzute, mai puternice, mai inteligente, sensibile sau chiar dispretuitoare. Ceea ce nu se baga in seama deloc de catre oameni este ca fiecare are propria poveste si propriul destin ce-i modeleaza viata fiecaruia dupa propria vointa, astfel ajunge un sarac lipit pamantul sa castige la loto, sau un miliardar sa aiba probleme cu inima.
Toti ducem in carca o cruce, propria poveste, de aceea cand mergem pe strada, fara sa vrem, mergem cu capul plecat. Toti suntem presati de ceva: ba ca ea a primit mai multa atentie de la el decat am facut-o eu, ba ca nu stiu sigur daca o sa castig custodia copilului, ba ca parintii mei sunt bolnavi. Orice. Dar oamenii nu baga in seama pentru ca nu vor, pentru ca sunt obisnuiti sa fie ignoranti, pentru ca ignoranta e cea mai buna in zilele noastre. Ce-i pasa sefului tau ca ai intarziat pentru ca ti-ai dus copilul la spital? Ai intarziat si gata! Asta nu-mi place... urasc rautatea, urasc ignoranta voita, urasc nepasarea. Dar cui ii pasa?

Of of! Ar trebui sa nu ma mai gandesc atat de mult la ce-i in jurul meu, ci sa realizez ce-i in mine. Cu siguranta 5 ani au fost multi... Of, ce naiva am fost pe-atunci. Un zambet strengar isi face aparitia pe chipul meu, odata cu amintirea. Ce-aveam in cap? Sa termin scoala, facultatea si la munca cu mine! Sa intalnesc pe cineva din timpul scolii sau a facultatii, sa ne iubim si sa intemeiem o familie. Sa am doi copii, o fata si-un baiat. Baiatul nu stiu cum l-as fi numit, dar pe fata Shina. Sa muncesc pentru a le da toate necesare si sa ajung la 60 de ani sa lucrez in mica gradina din spatele casei, impreuna cu sotul meu si sa astept nepotii sa vina. Cat de prostesc! Cat de imatur si lipsit de simtul realitatii! Si toate pentru ca ma asteptam sa le primesc... Sa primesc loc de munca, casa, masina, un sot din ceruri si nepoti din pamant. Cine ar fi avut grija de CV-ul meu, de discursul meu de nunta sau de discursul meu de sfarsit de facultate? „Tati" sau Sakina. M-am bazat atat de mult pe ceilalti, incat eu nu-mi mai gaseam rostul. Acum? Acum trebuie sa muncesc caci „tati" e in Londra, cu „mami" la afaceri, la propriile afaceri, Sakina e moarta si eu sunt singura. Doar cu prietenii, insa nimeni nu-mi da pe tava. Probabil am avut nevoie de o astfel de trezire la realitate, altfel as fi trecut prin viata ca printr-un film. Independenta! Asta e cuvantul care ma defineste acum.

Un fior imi strabate corpul cand ajung in parcarea facultatii. Aceeasi ca atunci: 5 etaje inalte ce parca se ridica in ceruri, varuite cu un crem pur, fara pic de imperfectiune si geamurile inconjurate de-un portocaliu aprins ce era imposibil sa nu-ti sara in ochi. O institutie superba, impartita in 2 mari sectiuni: facultatea si liceul, intre ele fiind cantina. Oftez usor, sperand ca nu va fi chiar asa de greu... in New York nu am avut nicio problema.

-Hei, Saku! Totul va fi bine,ok? Noi suntem aici!

Ino. Mereu incearca sa ma faca sa uit de trecut, trezindu-ma la realitate.. Aceasta se afla pe scaunele din spatele masinii, pe scaunul din dreapta stand Hinata , eu fiind cea de la volan. Abia acum realizez ca am ajuns in parcare de vreo 2 minute, insa niciuna nu zicea nimic. Eu visam si ele ma asteptau sa actionez. Ochii lila, atat de frumosi ce exprimau incredere, iubire si blandete ma privesc duios, cu o urma de mila, dupa care cei albastrii ai blondinei imi arunca cateva sageti reci ca realitatea, pentru a ma face sa-mi recastig pe moment increderea in mine.