Suflet negru

Cine esti?

    Când am atins-o pentru prima dată pe Hope, dând mâna în semn de "încântată de cunoștință" și  i-am simțit pielea fină,  am simțit nevoia să  îi ating fiecare bucată din ea, doar să mă asigur că e la fel de catifelată. Normal că nu am făcut  asta, nici măcar nu voiam să-i spun despre gândurile mele perverse, însă i-am complimentat pielea. A sunat patetic pe moment, însă a facut-o să zâmbească, așa că am știut că există o șansă să fim prietene.
   Hope era înconjurată de mister. Avea propriile ei întrebări legate de viață, întrebări la care eu nu m-aş fi gândit niciodată pana atunci, însă spre deosebire de majoritatea oamenilor, reușea sa găsească mereu răspunsurile în ea și în întrebările pe care le avea. Nu îi înțelegeam pe deplin gândurile și sentimentele, cel puțin la început.  În primul nostru an de prietenie, nu trecea o zi fără sa o întreb de ce naiba îmi era prietenă. La început, înainte de a învăța ceea ce sunt cu adevărat, sau ceea ce credeam pe atunci ca sunt și reprezint, mă simțeam cu mult inferioară.
    După câteva luni de la prima noastră întâlnire, eram amândouă în casa ei, în camera ei, în universul și intimitatea spațiului ei privat. Era cea mai frumoasă cameră pe care o privisem și privisem și înainte o gramadă de poze cu decorațiuni pentru camere. Însă dormitorul lui Hope era special. Avea ceva al ei în ea. Puteai sa o cunoști doar privind detaliile din acea cameră. Însă ea nu aducea prea multa lume acasă,  în ciuda faptului ca îi știa pe toți. 
   -Poți sa te uiți pe unde vrei, mă îndemnă ea.
   Am dat aprobator din cap și  am deschis unul din sertarele biroului ei din lemn alb. Ea tocmai intrase la liceu de Arte din acel oraș, așa că în interiorul acelui sertar erau hârtii pline cu schițe, cu culoare, cu simboluri. Foi umplute cu sentimente negative și iubire, foi încărcate de pasiune pură. Iubeam arta lui Hope. Am tras de următorul sertar și am dat de un dosar gros, gri. L-am luat și m-am așezat pe pat. Dând pagina cu pagina și citind anumite fragmente am descoperit că era o poveste. Ca și cum  mi-ar  fi citit gândurile, Hope m-a corectat.
     -Era un roman în scriere. Obișnuiam sa scriu mult pana anul ăsta.  
     Am continuat să răsfoiesc dosarul, în timp ce căutam cuvintele potrivite drept răspuns. 
     -Și de ce te-ai  oprit? Adică uita-te la asta, toate frazele, toată acțiunea, e genial totul. Sunt sentimentele pure azvârlite  din peniță pe coala de hârtie...
      -În ultimul an m-am oprit încet din multe activități, Bella.
      Am lăsat dosarul din mâini și m-am uitat spre ea.  Se așeză lângă mine pe pat și continuă.
      -Adică, de ce făceam toate lucrurile acelea? De ce scriam? De ce citeam?Nu vreau sa fac o cariera din asta. Citeam ca sa pierd timpul? Pentru ca pe lângă fumat, băut sau drogat, era o modalitate mai sănătoasă sa scap din lumea asta? Mi-am pus atât de des întrebarea "de ce fac asta" până când m-am lăsat din cauza lipsei unui răspuns. Dar tu, Bella? De ce citești?
     Mă blocase. Iar. Hope si întrebările ei reușeau mereu să mă blocheze. Nu știam exact de ce o făceam dar mă simțeam bine făcând-o. Poate o făceam doar ca să  scap de realitate însă atât de laşă  eram, încât sa mă ascund după cuvinte așezate între foi de hârtie?
     -Pentru ca ești dependentă de asta, răspunde Hope în locul meu. Și eu am fost acolo. Simți nevoia sa citești mereu doar pentru că ea,lectura, te-a salvat și ți-a  deschis ochii. Te simți datoare lecturii care ți-a format personalitatea  și principiile, care  te-a maturizat. Dar tu știi bine cât de mult urăsc eu sa fiu dependentă de lucruri sau oameni. Și totuși îmi e imposibil, cel puțin momentan, sa scap de toate dependențele și să depind doar de mine și deciziile mele pripite.
      M-am uitat lung în ochii ei, la pupilele ce i  se dilatau, înghițindu-i culoarea frumoasă a ochilor.
      -Tu cine ești, Bella?
      Iar la acea  întrebare, încă nu găsisem  răspuns.  Mă întrebam des în noapte "cine sunt" însă mereu răspunsul era "Sunt Bella și atât.  Fără alte adăugări.".
      -Nu știu, îi răspund după o scurtă pauză. Nu știu cum  sa mă descopăr. Încă nu am găsit o carte care sa mă învețe cum  sa ajung la mine.
      Suna a copil care se plânge dar ăsta era adevărul de care mă temeam cel mai tare. Că puteam muri fără să aflu cine sunt. Apoi am stat acolo, pe pat, întinse amândouă, probabil meditând fiecare la problemele ei, în liniște timp de câteva ore.
    Când într-un final, telefonul ei a spart liniștea ce începea sa mă surzeasca și sa mă otrăvească, am reușit sa scap din transa gândurilor mele.
    -Alo Sparkie! țipă Hope la telefonul ei mobil de ultimă modă.
     Sparkie era tipul care umbla după  ea în acea săptămână. Era înalt și frumușel însă prea snob și lingău pentru Hope, motiv pentru care încerca să scape cumva de el.
      -Sunt cu Bella, la mine. Nu, nu poți sa vii, se face dezinsecție. Da păi normal și noi evacuam imediat. Unde mergem? Bella, unde ne evacuează, întreabă Sparkie?
     Ne uitam una la alta și nu știam ce minciună să născocim  așa ca Hope i-a închis pur și simplu telefonul în mijlocul explicației. 
     -Nu o sa te întrebe de ce i-ai  închis? o întreb eu în șoaptă de parcă el ne-ar putea auzi.
     -O sa creadă ca l-am scăpat sau ceva din cauza dezinsecției. E a trei-a oară când folosesc scuza cu dezinsecția.  Uneori o bag și pe aia cu "părinții mei sunt în mijlocul unei cerți imense, auzi?" spune ea și arunca cu o carte pe jos.
     Râdem zgomotos pana ne doare stomacul iar apoi se arunca pe mine într-o îmbrățișare, trăntindu-mă pe perna ei moale.
      -Apropo de asta, Bella. Îmi place mama ta. Când o mai vizităm?
      Mama și Bella au avut mereu o relație bună. Era ceva ce eu nu înțelegeam...acea conexiune ciudată dintre ele. Hope o aprecia pe mama pentru ambiția legată de sobrietate iar mama o plăcea pe Hope pentru că era cea care reușise sa mă scoată din casă și sa mă facă să apreciez orașul nou.
     Hope mă învățase în mai puțin de o lună aproape toate zonele frumoase ale acelui oraș. Uneori îmi spunea "este un loc genial undeva, însă acolo ajung doar cei ce se cunosc pe sine, căci nu e un loc destinat celor falși". Nu o spunea cu intenții  rele sau ca să mă simt falsă ci ca să mă motiveze să mă descopăr. Ea a pus mereu accent pe esența  omului și pe personalitatea ficaruia.
     Uneori mă simțeam foarte falsă iar alte ori mă simțeam eu însămi împreună cu ea. Aveam sentimente foarte contradictorii legate de tot, de la ceea ce îmi plăcea sa fac până la ceea ce uram. Hope adusese în urma ei o tornadă ce avea urmări asupra mea. Cu toate că simțeam ca mă cunoșteam tot mai puțin alături de ea,   îi eram recunoscătoare că apăruse în viața mea, totuși puțin prea târziu. Ea era misterul meu iar eu  nu știu ce eram pentru ea, pe atunci. Simțeam cum mă îndrăgosteam de ea însă era greșit și știam asta.  Mă îndrăgosteam  de ea în alt mod față de cum fusesem învățată sa iubesc până atunci.
    După ce Hope îi închisese telefonul lui Sparkie iar noi ne oprisem din râs, ne-am  gândit sa facem clătite. Hope iubea sa gătească iar eu mă pricepeam destul de bine la asta deoarece pe când mama venea acasă beată sau drogată sau ambele de la petreceri, dacă nu-mi făceam singură mâncare,  flamanzeam două zile.
    Am plecat amândouă în bucătărie și ne-am împărțit treburile. Era destul de greu sa bem vin și sa aproximăm  cantitățile exacte de faina sau zahar dar totuși ne descurcam. Pe la 19:20 mama ei a ajuns acasă. Era pentru prima dată când mă întâlneam cu ea și mă simțeam total nepregătită, așa cum se simt și băieții, probabil, la prima întâlnire cu părinții iubitei lor. Mama ei era înaltă și frumoasă. Avea ochii verzi ca și iarba primăvara și gene lungi și groase. Avea parul vopsit  în doua culori, un degrade de la roșcat la violet. Când m-a observat, a zâmbit. Ochii îi străluceau cum îi străluceau mamei după ce se droga prea mult. I-am zâmbit înapoi. Ne-am dat mana și am făcut cunoștință.
       -Hope nu mi-a spus prea multe despre tine, dar mi-a spus mai multe decât îmi spune despre alții.
      -Nu prea este nimic de spus despre mine, răspund eu timid.
      -Oh cum sa nu? Toți oamenii sunt atâta de complexi și încântători  încât ai putea vorbii toată ziua despre ei.
      -Hai mamă,  gata, intervine Hope.
      -Și tu Hope, cum ești?
     -Sunt bine mami, făceam  clătite.  Uite, tocmai am terminat câteva, sa-ți dau una.
      Mama lui Hope s-a ridicat de pe scaunul pe care nu îl observasem pană atunci și se îndreptă spre sticla de vin. Luase o clătită în mână și turnă vin peste ea, apoi o mâncase. Ne-a  complimentat mâncarea și a plecat în camera ei, cu tot cu sticla de vin. 
       Eu cu Hope ne-am uitat una la alta timp de câteva secunde apoi am început amândouă sa râdem.
       -Era cumva drogată?am întrebat eu
      -Da, răspunde Hope și continuă să râdă.
      Eu aveam mereu rețineri când venea vorba de bețiile și prostiile maică-mi, însă Hope vorbea foarte ușor și deschis despre asta.
     Pe tatăl ei îl cunoscusem la câteva zile după ce ne'am împrietenit. Ei doi urmau sa meargă intr'o mini excursie de un weekend iar Hope mă chemase si pe mine şi după mai multe insistente, am acceptat totuși oferta ei.  Tatăl ei era un barbat solid de aproximativ treizeci și cinci de ani, foarte zâmbitor și vorbăreț.  În acea zi conducea un Audi negru, cum avea și mama pe când aveam eu cinci-sase ani. Ne-am urcat în mașină și am intrebat-o pe Hope unde mergem iar ea mi-a răspuns ca niciodată nu aleg o destinație concretă. După ceva timp am ieșit din oraș și tatăl ei a accelerat viteza. Ajunși pe o autostradă, destul de singuri pe şosea, Hope a dat volumul mult mai tare la radioul mașinii.  Era una din melodiile ei preferate de atunci. Ceva de la Artic Monkeys. Şi-a scos capul pe geam și a țipat cât de tare a putut. Tatăl ei a râs. Am râs și eu iar ea m-a îmbrățișat.  Mi-a spus sa scot și eu capul pe geamul din partea mea și sa mă distrez. Am făcut întocmai cum îmi spusese iar aceea fusese prima dată după câțiva ani când am fost cu adevărat fericită.
    În acel aer sufocant de iulie, vântul ce îmi bătea direct pe față era bine venit iar muzica ce-mi bubuia în urechi, facandu-mă să uit de toate celelalte mașini și lucruri din jurul meu era perfectă întrucât era bine aleasă de Hope. M-am aruncat pe spate în poala ei și am râs. Ea doar se uita în ochii mei și zâmbea. Era un zâmbet sincer dar îmi era frică sa accept asta pentru ca îmi era teamă să nu-i ajung slăbiciune, cu toate ca nu mă simțeam suficient de bună pentru ea.   
      După alte câteva ore, ne-am oprit undeva pe un deal sau o câmpie și am luat din mașină corturile, grătarele și mâncarea. Tatăl lui Hope a desfăcut o pătură mare, în carouri și a întins-o pe jos. Hope a adus din mașină un coșuleț împletit și a scos din el Sandwick-uri și fursecuri. Am mâncat împreună, ceea ce acasă nu se întâmpla niciodată căci mama era mereu în stări fericite iar eu rămâneam muritoare de foame sau cerșetoare de Sandwick-uri pe la colegele de clasă. 
       Ne-am petrecut noaptea în natură. Tatăl ei avea cortul lui iar eu cu Hope am împărțit cortul ei, pe care oricum nu l-am prea folosit căci tot ce am făcut în acea noapte a fost sa ne plimbăm pe sub stele și sa dăm glas gândurilor noastre. Aceea a fost noaptea când am început să o cunosc mai profund pe Hope.
    Era în jurul orei două dimineața și pasam sticla de energizant de la una la alta, când Hope m-a întrebat de tatăl meu. La auzul întrebării ei, îmi amintesc ca am rămas puțin timp paralizata și blocată în propriul meu univers dar m-am așezat pe jos și i-am povestit despre divorțul alor mei și despre cum vorbeam cu el seară seară.
     -Nu te-am auzit vorbind cu el în seara asta, mi-a răspuns ea în șoaptă ca și cum altfel ar fi trezit vreun animal al nopții. 
      -L-am sunat cât timp adunai cu tatăl tău lemnele pentru foc și i-am spus ca în seara asta sunt cu cortul cu o prietenă și tatăl ei. Mi-a spus să te salut, i-am șoptit eu înapoi.
       Hope a dat aprobator din cap, s-a întins pe jos și mi-a propus să numărăm stelele, așa ca asta fusese preocuparea noastră principală până la răsăritul soarelui.
       În acea dimineață îmi spusese că trebuie sa mă ajute sa mă descopăr pe mine însămi căci altfel mă voi strica. Atunci nu am înțeles-o dar am aprobat-o și poate nici acum nu o înțeleg dar știu ca şi-a făcut din asta un scop important.