Ego . Joc la cacealma [ În curs de editare! ]

Capitolul I. Musafiri nepoftiți.

Da, da, am reușit într-un final să mă apuc de editat această carte... Ce pot spune? Am o slăbiciune pentru ea. Apropo or să fie ceva schimbări interesante, ceva de genul că aflați în curând ce naiba se petrece! 

See ya! 

Pădurea fremăta în suflarea vântului de toamnă, corola roșiatică a copacilor centenari era aproape nevăzută în întunericul nopţii, ochii unui om obişnuit nu ar fi putut deosebi trunchiurile copacilor, doar umbre unduitoare ce înșelau vânătorul să urmeze calea morții.

Încordă arcul cu precizia unui luptător medieval şi îşi ochi victima, pentru el bezna era o a doua natură, deşi ar fi preferat o noapte mai luminoasă în care luna sa-şi facă simţită prezenţa prefera să nu se plângă de acest aspect. Eliberă săgeata din sigură grea a mâinii sale drepte. Arcul modern din fibră de carbon abia vibră în mâinile sale.

Îşi atinse victima în ochiul stâng, săgeata străbătând creierul cărioarei. Nu era o privelişte minunata însă pentru un vânător era trofeul perfect atâta timp cât nu dorea să atârne capul deasupra vreunui șemineu afumat.

Cu mişcări de felină se îndreptă spre căprioară, scoase un cuţit de la brâu şi începu să o tranşeze. Treaba nu dură mai mult de zece minute, i-ar fi luat mai puțin dacă ar mai fi exersat din când în când. Tansportă vânatul la maşina sport de la marginea pădurii şi o luă spre casă.

Conacul pe care îl achiziţionase are mare nevoie de o restaurare . Nu ştia dacă îşi va scoate pârleala, puţin îl interesa. Tot ce-l interesa era o clădire potrivită personalității și nevoilor sale.

Scările în două capete, erau acaparate de iarbă şi arbuşti. O privelişte dezolantă care amintea foarte vag ceea ce fusese o dată. Trebuia să-ți pui la bătaie toată imaginația disponibilă ca să ignori partea dreaptă dărâmată și mușchii verzi ce colorau marmura ce fusese o dată de un roz palid. Habar nu avusese de ce o cumpărase tocmai acum când avea nevoie de odihnă, dar știa că avea să muncească la ea până avea să devină palatul ce fusese o dată.

Luă vânatul din maşină şi-l instală în congelator, cu mişcări scurte şi precise. Deşi nu avea nevoie de mâncare se simţea bine ştiind că are ceva în frigider în afară de sânge şi vin.

Luă o sticlă de vin de Porto de prin o mie opt sunte şi ceva, se instală în fotoliul lui preferat şi admiră priveliştea sălbatică a pădurii ce îți revenea după arșița zilei. Pădurea se întindea peste 10 hectare doar pe proprietatea pe care o cumpăras.

Se ridică din fotoliu şi luă o carte din rafturile care înconjurau pereţii camerei.

„Am citit toate prostiile scrise despre noi, vampirii, şi nu am găsit nicăieri ceea ce caut. Peste tot iubire imposibilă şi copii din vampiri.

Unde a ajuns lumea asta ?

Măcar Lestat se apropie de adevă , el este singurul care se comportă ca un vampir, el şi ceilalţi din carte, însă... nici unul nu a păţit ceea ce mi se întâmplă mie.

Inima începe să bată de parcă aș fii viu din nou. Oricât de atrăgătoare ar părea ideea de a mai fi om, tot nu pot accepta slăbiciunea ce avea să vin o dată cu umanitatea. Eu nu mai am nici o legătură cu ea de sute de ani, să apară acum..."

Undeva la o sută de metri mai departe de cas , se auzi un sunet suspect. Corpul vampirului se încordă la maximum. Ciuli urechile atent la ce se întâmpla în afara clădirii.

O maşină de lux parca în spatele porţilor sale. Lăsă cartea pe un dulăpior din secolul optâsprezece şi se îndreptă lent spre ușa din lemn de nuc recent schimbată. O deschise cu un gest nonșalant și o luă spre porțile gigantice din fier forjat abia repuse în balamale.

Pasul lui era lent asemeni oamenilor, se plictisise într-un final de puterile sale supranaturale descoperind latura umană pe care o pierduse, era mai distractiv pentru el aşa, trebuia ca o parte din el să fie atentă la fiecare mişcare ceea ce era destul de interesant.

Maşina era un Lamborghini Veneno argintiu, agesiv, abia scos de pe proţile fabricii. Imaginea maşinii moderne în faţa porţilor în stil victorian îi povocă un râs copios. Nici atunci când şoferul maşinii, un bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani, sobru ieşi din maşină, nu se putu opri din râs, părul lui negru ca abanosul era aranjat după ultima modă, se vedea clar că încă îi plăcea să fie în centrul atenţiei.

— Nu te-ai lăsat niciodată mai prejos? Întrebă Ego, rezemându-se de poartă, avea încă urmele veseliei spontane de mai devremele pe faţă şi nu avea să le ascundă.

— Ce vrei să spui? Spuse străinul încruntându-se la veselia îngânfată pe care o afișa băbatul din fața lui.

— Îţi place să fii la modă şi după aproape două mii de ani.

— Este un lucru care îmi menţine atenţia, ar trebui să faci şi tu la fel, spuse blondul privind cu reproş maşina veche patru ori patru din faţa unui grajd, folosit pe post de garaj şi hainele trecute de mult de vremea lor, deşi erau noi. Bine că ascunsese mașina sport în garaj îl plăcea să-l facă pe Dexter să se certe cu el, așa putea scăpa mai repede de prezența lui mai mult decât iritantă.

— Poate. Ce lume s-a prăbuşit de vii să ma vizitezi? Vizitele lui erau rare din cauza unui incident nu prea fericit și de fiecare dată dorea câte ceva.

— Ego, sunt maestrul tău! Cred că te pot vizita doar din curtuazie. În lumea întunecată a vampirilor născuți în întuneric înainte de anii nouăzeci, cei care aduceau noi blestemați în familie erau „maeștrii". Cei care îi învățau cum să se descurce fără să fie uciși de oameni sau alți vampiri.

— Când or zbura porcii! Spuse Ego dându-şi ochii de culoarea cafelei peste cap. Nu te-am văzut de un car de ani, la propriu! Şi vii acum cu prostii gen curtuazie? Credeam că mă cunoşti!

— Şi eu că ai învăţat bunele maniere până acum! Invită-mă în casă până nu mi se răceşte sângele cu totul în vene! Abia l-am încălzit, spuse Dexter cu un zâmbet malițios.

— Arţăgos ca de obicei! Aşa mai merge. Deschise poarta mare lăsându-l să parcheze maşina undeva în spatele scărilor de marmură.

Îl auzi înjurând, probabil îşi zgâriase maşina în vreun arin crescut răzleţ, gândul la această posibilitate făcu zâmbetul să reapară pe faţa sa.

Dexter se autoinvită în casă, prima sa reacţie fiind cea de dezgust. El era obişnuit cu confortul unei case mari bine îngrijite cu servitori la tot pasul care să se tătvălească pe jos doar pentru a-l bine dispune.

— Arată a casă părăsită! Doar nu te-ai luat după romanele alea?

— Nu, nu m-am luat vreau doar să o refac. Şi aşa sunt destul de plictisit. Spuse Ego dând din umerii săi largi, nu avea de gând să-i dea și alte explicații, trecuse de multe vreme în care îi raporta totul.

— Plictisit spui? Atunci vei fi bucuros să aflii că plictiseala ta o să dispară când o să auzi ce am de spus.

— Deci am avut dreptate nu? Vrei ceva. Știa că tentativa minoră de a-l ironiza nu-și atinse ținta, părea adâncit în gândurile sale.

— Da, ai dreptate. Surprinderea i se citi în ochii ucenicului, spre amuzamentul vampirului. Am venit să-ţi spun că în timp ce tu stai liniştit la căldură şi reconstrueşti palate, vampirii mor pe capete .

— Vampiri nu pot muri aşa uşor! Nu există boală care să ne afecteze, plus că nu văd de ce m-ar interesa toate astea. Eu nu am nici o legătură cu ceilalți vampiri.

— Asta spui tu, zise Dexter studiind biblioteca imensă.

$l