Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 12

    Femeia îmi zâmbește drăgăstos apoi îmi oferă răspunsul mult dorit.

-Mâine poți pleca având în vedere că este trecut de miezul nopții.

     Rosa s-a întors cu scârțâit de tocuri spre ușa salonului promițându-mi că Fabian nu va mai păși restul serii aici. Calmă, dar totodată obosită mă strecor sub materialul pufos decisă să mă culc, dar slabe șanse. Gândul îmi tot fuge de colo-colo, de la mama și tata până la Luke și cei doi "J", chiar și la vipera liceului.

    Ușa salonului se întredeschide în ciuda faptului că roșcata a zis că nimeni nu va pune piciorul aici. O siluetă masculină se arată cu ajutorul luminii slabe, iar mersul... Mersul îl dă de gol.

-Luke, suspin la atingerea mâinilor sale.

-O tipă m-a ajutat să mă strecor pentru cinci minute, rostește în șoaptă.

     Îşi lipește buzele de ale neforțând intrarea. Limba mea își croieşte drum căutând-o pe a sa. Mâinile se plimbă pe toata lungimea corpurilor noastre arătând-se în schimb neputința când în ușă răsună o bătaie slabă.

-Te iubesc, murmură lipindu-și fruntea de a mea.

-Și eu te iubesc, suspin pentru a două oară lăsându-l să se îndepărteze.

      Ușa revine la starea sa inițială: închisă. Nu dupa mult timp îmi șterg obrajii de lacrimile aproape uscate și mă acopar cu pătura. Și mâine e o zi.

-Ne mutam în Chicago, spune gânditor.

      De cum m-am trezit, Fabian trage de mine mai rău ca un stăpân ce-și trage câinele de lesă, iar vestea de acum nu a picat prea bine. 

-Aici e familia mea. În caz că nu ai uitat și prietenii și iubitul meu! mă răstesc aruncând cu perna după el.

-N-are nimic. Și în Chicago te asteaptă familia și o mulțime de oameni care își doresc să-ți devină prieteni. Plecăm cum te externează! explică adoptând acea poziție de părinte hotărât să nu-și lase adolescentul să scape de sub control.

      Îmi mijesc ochii abținându-mă să nu scap vreun cuvânt neortodox. Pun cap la cap toate variantele ce aveau să întoarcă situația în favoarea mea, dar nici una nu îmi oferea un avantaj anume. Cea mai bună variantă implica și actele pe care nu le am.

-Măcar pot să-mi vad părinții și prietenii pentru ultima oară? spun cât se poate de rece.

-Da, răspunde sec. Îi poți chema acum, nu mai târziu și să fie repede, răspunde promt.

       La scurt timp după ce i-am sunat pe toți, au aparut unul câte unul până când salonul s-a umplut, sau cel puțin a dat senzația asta.

-Ce faceți?  întreb  cu greu.

-Bine, răspund toți cinci la unison.

-Dar tu iubire, cum ești? mă întreabă mama îngrijorată.

-Eu sunt ca dracu'. Scuze pentru expresia folosită tată. Voi pleca spre Chicago cu Fabian.

-Ce ai spus? murmură toți.

-Voi pleca, dar mă voi și întoarce. Nimic nu ne poate despărți, bine? rostesc optimistă chiar când omul ce mi-a stricat toata rînduială vieții într-o săptămână întră pe ușa salonului.

-Vizita s-a terminat, intervine fără pic de scrupule. Afară toată lumea, mai puțin Hope, m-am făcut înțeles? 

-Vreau să știți că vă iubesc pe toți! le spun luându-i în brațe pe rând.

      După plecarea familiei și prietenilor mei, nu am facut nimic altceva decât să stau în pat sau lângă fereastră refuzând să mănânc sau sa vorbesc cu cineva, mai puțin Rosa, care s-a dovedit foarte răbdătoare și mi-a suportat toate mofturile.

       Răsăritul soarelui m-a găsit în picioare pășind pe scările spitalului alături de Fabian, iar la terminarea acestora se află o mașină cu geamuri fumurii. Șoferul deschide una dintre portiere. Pe parcursul drumului am stat lipită de bancheta din spate alături de el  în liniște și pace până când telefonul mi-a fost luat cu forța din mână și aruncat pe geam.

-Ești nebun? Eu acum cum voi mai vorbi cu cei de acasă? îl întreb încercând din răsputeri să nu-l pocnesc.

-Nu o vei face pentru cra asta este viața ta acum...

     Puține au fost momentele în care am recunoscut că mi-am găsit nașul, iar acum, acest moment, se poate număra printre ele.

-Am ajuns! exclamă dintr-o dată încântat bătând din palme.

-Unde? întreb încercând să zăresc ceva, dar nu pot observa nimic altceva decât geamul fumuriu.

-Acasă.

-A! Acasă la tine, spun scârbită o dată ce portiera s-a deschis oferindu-mi șansa să studiez teritotiul.

-Acasă la noi, mă corectează cu o nuanță de ironie în glas spre disprerarea mea vizibilă.