Domnișoara Moore Vol. I |FINALIZATĂ|

Capitolul 5

-Multumesc, sincer! șoptește aceasta încă uitându-se în jos, dar nu pentru mult timp, deoarece îi ridic bărbia sărutându-i fruntea.

-A fost și va fi mereu plăcerea mea să-ți pansez rănile.

A zâmbit, nu-mi doresc nimic mai mult.

-Nu crezi că ar trebui să mă duci acasă? S-a întunecat, îmi spune asemeni unui copil dând din picioare.

-Cum să nu?! Uite acum mergem, raspund scur.

-Hai să mergem!

-Să mergem! spunem amândoi, dar nici unul dintre noi nu se mișcă.

-Ți-a plăcut provocarea  mea? sparge blonda liniștea interesată de răspunsul pe care urma să îl ofer.

-De ce vrei să știi asta?

-Nu crezi că ar trebuie să știu cum crede prietenul meu cel mai bun că sărut?

     Zâmbim amândoi.

-Chiar vrei să știi, ha?

-Da , chiar vreau! spune aceasta hotarata.  Dar dacă nu răspunzi mai repede  voi fi nevoită să-i spun mamei  că rămân la tine și nu pot ajunge acasă, iar cu privire la acțiunile mele nu răspund pentru ele, adaugă mușcând cu forța buza inferioara.

-Serios?! Atunci ar fi bine să te duc cât mai repede acasă, ii șoptesc lipindu-mi buzele de zona sensibilă a gâtului.

-Pff... și eu care speram să rămân aici, dar tu responsabil ca întotdeauna.

-Dacă nu sunt eu ăla responsabil cine e?

   Întinde mana  și mă trage  blând de tricou spre ea.

-Atunci hai să mergem acasă că e posibil să fac mai mult decât crezi tu! rostește lent ca mai apoi să-și lipeasca buzele de vârful nasului.

-Ar fi bine, dar cred ca mai poți sta totuși câteva minute, tu nu crezi? o întreb încercând să-mi astâmpăr gândurile necurate.

-Hm?! Bne, dar dacă sunt iresponsabilă promiți că nu mă spui mamei tale?

-Promit! Când te-am spus eu vreodată? mârâi așezându-mi mâinile pe coaspsele blondei.

-Nici măcar o singură dată! spune lăsându-și  buzele să facă contact cu ale mele.

*Perspectiva lui Hope*

  Buzele moi și cârnoase se plimbă reușind să revină dând frâu unui sărut plin de dorință. Pun mâna pe masă în căutarea unui sprijin pentru   a mă lăsa pe spate.

-E bine ce facem? rostește prietenul meu când ne despărțim pentru a lua o gură de aer.

-De, de ce nu? Pănă la urmă ce avem de pierdut? răspund ca și cum nimic nu ar mai conta.

-Prietenia noastră?! îmi spune în timp ce  arunc tot ce se află pe masă lăsându-mă pradă mâinilor sale ce nu pierd timpul și desfăc fermoarul rochiei.

-Suntem oameni maturi și putem trece peste asta în caz că ne răzgândim. Dacă nu simtetam ceva... mai avea loc asta? îl întreb ridicând o sprânceană.

-La naiba că ai dreptate, oftează  apucându-mă pe picioare pentru a mă înfășura în jurul mijlocului său.
  Cu buzele lipite și ochii închiși şatenul se deplasează spre scările ce aveau să ne ducă în dormitor.

-Splendid! mârâi  vizibil enervantă când soneria telefonului începe să se audă. Da?

-Iubito, voiam să te întreb dacă ajungi la cina, spune mama veselă ca întotdeauna.

-Nu, mamă! Nu ajung la cină. Rămân la Luke în seara asta.

-Bine scumpo, vedeți ce faceți și stați cuminți fără prostii.

-Ce prostii am putea face? o întreb pe femeie cu o ușoară notă de sarcasm dându-i tricoul lui Luke jos.

-Pai nu știu...

-Pa mama, o intrerup repede.

-Pa scum...
    
    Inchid și arunc telefonul pe jos.

-Prostii? Ce prostii am putea face? reper întrebarea scăpând de inocenta mea rochiță rămânând doar în lenjeria pe care acesta o alesese.

-Noi?! Prostii? Niciodată!
 
    Niciodată... Mai puțin acum.

-Să înceapă jocul, șoptesc pe un ton seducător când amândoi nu purtăm nimic altceva decât lenjerie.

    E bine că părinții lui sunt plecați la mătușa Mary pentru două săptămâni.
       Totul e perfect, nu mai am cuvinte. La scurt timp nici sutienul dantelat nu mai era, lăsându-mi la vedere sânii. Treptat... printre săruturile ce deveneau din nou un joc al dominației, celelalte materiale ce ne acopereau trupurile dispăruseră dând frâu noilor plăceri ce ne învăluiau. Mișcările du-te vino deveneau din ce în ce mai puternice lăsându-ma să ajung în punctul final: împlinirea.

       A fost o seară dată naibii și nu regret nimic.

    Dupa puțin timp, glasul stins al prietenului meu își face auzită prezența.

-Dacă mâine vom regreta?

-Dacă regretăm asta e. Vom încerca să revenim la ceea ce am fost înainte și dacă nu merge vom fi doar amici, ceea ce nu cred. Te cunosc și mă cunoști prea bine ca să fim doar atât...

-Ai dreptate, îmi șoptește acesta în momentul în care îl cuprind cu un braț lăsându-l să-mi mângâie în voie părul.

-Regreți? murmur ridicându-mă pe coate.

-Nu, imi raspunde scurt revenind la ce făce a. Îți dai și tu seama că nu regret. A fost de comun acord și o dată cu asta ne-am dat seama că Josh nu e atât de prost pe cât credeam.

-Ar trebui să-l ascultăm mai des.

-Mai bine lasă. Asta în caz că nu-ți dorești să ajungi în pădure legat de copac cu o veveriță  care arunca cu alune in tine, râde şatenul.

-Știi că te iubesc orice ar fi, da?

-Bineînțeles. Și nu cred că mai trebuie să-ti spun că și te iubesc, nu?

-Nu, stai calm. În fiecare seara de paisprezece ani încoace mi-o spui în fiecare seară, răspund încercând să-mi găsesc o poziție cât mai bună.

    Închid ochii simtindu-i cum se fac din ce în ce mai grei și mă las cuprinsă de somnul dulce.

-Noapte bună, iubito!