Tată doar cu Vocea (2025) FINALIZATĂ ✔️

O dimineață ca oricare alta

📖 Capitolul 1 - O dimineață ca oricare alta

Din perspectiva Sofiei

E ciudat cum unele dimineți te trezesc înainte să o facă alarma. Mirosea a cafea și pâine prăjită. Asta însemna că mama se trezise prima, ca de obicei. Deschid ochii lent și pentru câteva secunde rămân întinsă, ascultând liniștea încăpățânată a camerei mele.

De afară se auzeau pașii lui Kevin tropăind pe scări, cu oboseala unui băiat care ar fi vrut să doarmă mai mult, dar avea de mers la atelierul unde lucra din când în când cu tata, însă azi avea să plece ceva mai tarziu.

Avea 20 de ani acum. Nu mai era copilul pe care îl știam, dar încă mai spunea "mulțumesc" mamei mele de fiecare dată când îi punea micul dejun în față.

Mă ridic, îmi prind părul într-o coadă grăbită și cobor scările în sandalele mele moi. Casa e caldă în felul ei obișnuit, cu lumina palei de toamnă strecurându-se prin perdele.

- Bună dimineața, iubita mea, spune mama, fără să se întoarcă de la aragaz.

Zâmbesc slab.

- Bună dimineața, mami.

Tata citește ziarul zambindu-mi. Îi întorc zâmbetul apoi privirea mi se duce către un punct.

Pe masa din bucătărie, exact în locul în care a lăsat-o aseară, se află poza lui Jessie cu Ashley. Avea doar 9 luni Ashley..

O privesc câteva clipe.

Zâmbește larg în fotografie, iar ea îi seamănă atât de mult, încât uneori mă întreb dacă durerea a rămas în mine doar pentru că realitatea lui nu mai există în viața noastră.

- O trezești pe Ashley? întreabă mama în timp ce pune două felii de pâine la prăjit.

- Da, acum urc.

Deschid ușa camerei ei încet. Ashley doarme pe o parte, cu părul întins în toate direcțiile și cu o mânuță sub obraz. E mare deja, prea mare uneori... iar în același timp, încă mică pentru absențe pe care n-a ales să le aibă.

- Prințesa mea, trezirea... îi șoptesc, mângâindu-i ușor spatele

Se foieste, își freacă ochii și zâmbește în somn.

- Cinci minute...

- Știu. Dar avem școală.

Când își ridică privirea către mine, văd în ochii ei ceva ce mă urmărește mereu.
O curiozitate care n-are încă forme precise. O nevoie de răspunsuri pe care nu știu când voi avea curajul să le dau complet.

După ce se ridică din pat, își caută papucii și își aranjează părul în grabă, mă apucă de mână și coborâm împreună.

- Bună dimineața, bunico! Buna dimineața, bunicule! spune ea vesel, iar părinții mei o cuprind într-o îmbrățișare caldă.

O privesc cu un nod în piept. Ea nu simte golurile. Nu încă. Le umple cu bunătate, cu întrebări naive, cu vocea lui Jessie pe care o aude doar din când în când, când prinde semnal sau timp.

Mă așez la masă și simt cum dimineața mă apasă în piept într-un fel straniu.

Nu știu de ce. Poate fiindcă viața mi-a dat tot ce trebuia să protejez... dar nu și pe cine trebuia să rămână alături.