Demon cu chip de Inger

Prolog

Era noapte. Din acelea în care liniștea pare mai periculoasă decât orice sunet.

Vântul lovea ferestrele orașului, dar înăuntrul ei era și mai rece. O simțea în piept, în oase, în ochii ei verzi care nu mai dormiseră de zile întregi. De când începuseră visele.

Mereu același loc.
Mereu aceiași ochi.

O privire care o dezbrăca de tot ce era uman în ea.

Un chip care părea rupt dintre două lumi - jumătate înger, cu o blândețe care o liniștea... și jumătate demon, cu o cruzime care o făcea să tremure.

În vis, îi șoptea un nume. Al ei.

- Amara... Te-am găsit.

Și-apoi, foc.
Foc care îi ardea pielea, dar nu o rănea. Doar o transforma.

Adevărul e că visul nu era vis.

Era o amintire. O reîntoarcere. O chemare veche de secole.

Iar când l-a văzut în fața școlii, sprijinit de motocicleta lui neagră, cu ochii căprui care ardeau ca jarul, a știut.

Lumea în care trăise până atunci fusese o minciună.

El nu era un băiat oarecare.

Și ea nu era doar o fată.

Era blestemul lui.
Era salvarea lui.

Sau poate... invers.

Iar iubirea lor avea să aprindă un război între Cer și Iad.

Amara îl privea. Îi simțea privirea ca pe o mână invizibilă, alunecându-i pe gât, coborând pe coloană, oprindu-se fix acolo unde inima i-o luase razna.

El nu zâmbea. Dar în ochii lui căprui se aprindea ceva. Ca o recunoaștere. Ca o foame.

- Ai crescut, a zis el. Vocea îi era joasă, aproape răgușită, ca un dor ținut prea mult în piept.

- Ne cunoaștem? întrebase ea, dar gâtul i se strânsese.

El a zâmbit, în sfârșit. Lent. Periculos.
- Tu nu-ți amintești. Dar sufletul tău da.

Ceva în ea s-a rupt. A căzut, ca o oglindă spartă.

Amintiri care nu erau ale ei.
O mână prinsă în foc. Un sărut sub o eclipsă.
O promisiune rostită în șoaptă, cu buze de sânge:

"Te voi iubi și dacă asta înseamnă să ard lumea."

Și, undeva, un ceas vechi a început să bată.

Ticăituri care nu veneau din lumea asta.

Timpul s-a pus în mișcare.

Iar odată cu el, și blestemul.