Catch the Devil

Prolog

Mâncam cu poftă din crema rece și se lăsa purtată atât de senzația de fiori oferită de înghețată cât și de cea de căldură și frenezie de la pulberea magică pe care o consuma. Lăsând nebunia, relaxarea și visul cu ochii deschiși să îi îmbete creierul și rațiunea. Lacomă de euphoria și halucinațiile ce o cuprindeau într-un univers toxic și înverșunat atât de nociv pentru sănătatea ei, într-o lume proprie guvernată de sine prin autodistrugere conștientă.

Pe jos zăcea o sticlă pe jumătate goală de tequila pe care o băusem cu B ieri seară când am sărbătorit noul ei contract cu firma de modelling de care îmi vorbise o lună. Eram atât de cuprinsă de aburii alcoolului încât abia îmi mai țineam ochii deschiși, respirația îmi era întreruptă și atât de lentă încât nici nu mai știam dacă plămânii mei inhalau oxigen, pulsul era slab și mintea tulbure, mușchii se simțeau de gelatină de parcă mi se lichefiase carnea pe oase, oare mai trăiam? Zâmbeam în colțul gurii la ultimele secunde din scena serialului pe care îl începusem cu câteva ore în urmă, mă transpuneam în lumea ficțională din ecranizare. Urmăream cu interes acțiunile personajului feminin până ce ecranul s-a făcut negru, un alt episod terminat.

Moment în care corpul mi-a cedat și m-am lăsat pradă somnului, pe fundalul liniștit unde doar obloanele vechi din lemn de stejar, cu vopseaua neagră scorojită, ale ferestrelor scârțâiau în bătaia ușoară a vântului, ceața îneca întreaga proprietate, luna era acoperită în întregime de nori grei ce prevesteau iminenta ploaie și valurile care se auzeau izbindu-se de stâncile de la malul oceanului mi-au făcut stomacul să tresară cred că alcoolul consumat mi-a intensificat sentimentele. În ultimele momente de conștiență am auzit picurii mărunți ce se izbeau de sticla ferestrelor.

Podeaua veche care scârțâia undeva deasupra mea îmi făcea pielea de găină și părul de pe ceafă să se ridice, dar n-am avut curajul să urc în pod, așa că am preferat să trăiesc cu gândul că acolo sus trăiește o familie de șobolani, exact ca în Cenușăreasa, nu? Ei bine...nu, pașii aceia erau mult prea grei pentru un șoarece oarecare, în plus rozătoarele aveau gheruțe ce scrijeleau pe podeaua din lemn nu pași grei care îmi apasă tâmplele în fiecare noapte. Lemnul din grinzi pârâie și pocnește îngrozitor la un interval de câteva minute, obloanele scârțâie chiar și dacă nu bate vântul, nici nu mai știu când am avut parte de un somn liniștit. Mai am nevoie de ceva timp să mă obișnuiesc cu tot ambientul.

Tot ceea ce mai stă la baza strălucirii și frumuseții de mult apuse sunt cele câteva fotografii rămase pe pereții vechi, stilul gotic completat de podeaua din lemn de stejar lăcuit, cu o scară din lemn masiv ce conducea spre cele două etaje unde pardoseala era din marmură în fiecare dormitor.

Aș putea să mă mut oricând sau să plec pentru câteva zile la un hotel, dar încăpățânarea pur și simplu nu mă lasă, trebuia să mă îndepărtez de locul care m-a mâncat de vie. Aveam nevoie de o pauză de la tot amalgamul de sentimente ce mă sufocau încet, dacă aș mai fi stat acolo cu siguranță îmi luam câmpii înecată în propriile gânduri. Nu-mi înțelegeam sentimentele, se duceau lupte contradictorii între minte și inimă care dictau lucruri diferite. Simțeam nevoia să mă ascund, să fug într-un loc liniștit unde îmi pot petrece timpul cu singura persoană care mă cunoaște mei bine decât o fac eu, să-mi pot aduna gândurile și cioburile din suflet ce s-au împrăștiat de-a lungul timpului și dacă se mai poate să repar tot ce a rămas din roboțelul pe care l-au creat, pentru că a reveni la vechea eu este aproape imposibil și nu-mi pot permite să mă autodistrug cu vise de șarte.