Yoonmin//Lie

💔Epilog💔

.....⏳.....3 ani mai târziu

        Trei ani au trecut. Trei ani de când Yoongi nu mai era alături de mine. În acest timp, am terminat liceul, am absolvit facultatea și mi-am găsit un loc în viață. Sunt psiholog acum, ajutând oameni care, poate, simt aceeași durere pe care o port și eu în suflet. Grupul Bangtan, băieții care odată mă răniseră, au devenit familia mea. Fratele meu mai mare (intelegeti voi), Jin, mereu îmi spune că Yoongi ar fi mândru de mine.
         Dar, chiar dacă zâmbesc, râd și îmi continui viața, golul pe care Yoongi l-a lăsat în mine nu a dispărut. Era un dor tăcut, o rană care nu se închide niciodată complet.
         Într-o zi, m-am trezit cu un gând care nu-mi dădea pace. Mi-era dor de el. Nu doar de prezența lui, ci de tot ce reprezenta: liniștea din privirea lui, atingerea blândă, iubirea tăcută care nu avea nevoie de cuvinte.
        M-am uitat prin casă, la fiecare colț care păstra amintirea lui. La masa unde obișnuiam să stau singur, la fereastra prin care priveam ploaia, sperând să-l văd. Erau doar umbre ale trecutului. Și am știut că nu mai pot rămâne acolo.
        M-am mutat în Busan, orașul copilăriei mele, pentru a găsi o altă pace. Familia mea era fericită să mă aibă aproape, dar nici măcar oceanul nu-mi putea stinge dorul.
         Într-o dimineață devreme, m-am trezit hotărât. Mi-am luat rămas bun de la familie, promițând că voi reveni curând, și m-am îndreptat spre Seoul. Nu eram sigur de ce mă întorc. Poate pentru a căuta o parte din mine pe care o pierdusem. Poate doar pentru a fi aproape de el.
        Când am intrat în vechiul meu apartament, am simțit cum trecutul mă învăluie. Mobilierul, pereții, chiar și aerul păstrau amintiri. Am trecut mâna peste biroul la care obișnuiam să scriu, încercând să-mi ignor lacrimile. Acolo, în acele camere mici, am cunoscut suferința, dar și cea mai mare iubire.
        Cu un buchet de trandafiri roșii în mână, am plecat spre cimitir. Pașii mei erau grei, iar aerul rece părea să-mi taie respirația. Mormântul lui Yoongi era acolo, neatins, dar parcă mai viu decât orice alt loc. M-am așezat lângă el, lăsând florile pe piatra rece.
— Yoongi... șoptesc, vocea mea tremurând. Îți mulțumesc. Pentru tot. Pentru iubire, pentru momentele noastre, pentru că ai fost tu.
        Lacrimile îmi curgeau încet, dar nu le-am șters. Apoi, am simțit o adiere ușoară de vânt, aproape ca o mângâiere. Mi-am închis ochii și am lăsat acea senzație să mă învăluie, imaginându-mi că este mâna lui, liniștindu-mi durerea.
        Am ridicat privirea spre cerul senin, unde stelele începuseră să apară.
— Te iubesc, Yoongi, șoptesc din nou. Și te voi iubi mereu.
        Zâmbetul care mi-a apărut pe chip era sincer, pentru prima dată în mult timp. Știam că el era acolo, undeva, vegheat la mine. Și asta era de ajuns.

.....⏳.....

        Am pășit în vechiul apartament, iar aerul din interior părea să fie încărcat de amintiri. Fiecare colț al camerei părea să-mi vorbească, fiecare umbră era plină de momente trăite aici. Ușa scârțâi ușor când o închisei, iar liniștea locului mă izbi cu o forță neașteptată. Era liniștea dinaintea unei furtuni – sau poate, a unei revelații.
        M-am apropiat încet de birou, același birou pe care-l folosisem în ultimul an de liceu. Scaunul, acoperit de un strat fin de praf, scârțâi ușor când m-am așezat. Îmi trecui degetele peste suprafața lemnului. Atât de multe nopți am petrecut aici, cufundat în gânduri și suferință. Atât de multe lacrimi am vărsat în întuneric. Și totuși, acum simțeam ceva diferit.
"Ești aici," mi-am spus, aproape ca o rugăciune. Mă copleșea euforia, de parcă Yoongi era undeva aproape. Ochii mei căutară reflexul său în oglindă, o umbră pe pereți, un semn. Dar era doar liniștea și prezența aceea inexplicabilă care îmi încălzea sufletul.
        Am deschis un sertar vechi al biroului. Degetele mele au dat peste un carnet legat cu o copertă albastră. Era nou, neatins, iar simpla lui vedere îmi trezi un val de emoții. L-am luat în mâini și l-am ținut strâns. Un gând începu să prindă contur.
"Trebuie să-l scriu. Trebuie să-l păstrez viu."
        Mi-am pus stiloul pe foaie, iar primele cuvinte au ieșit tremurate. Am scris numele lui.
  "Yoongi." Era atât de simplu, dar în același timp părea să poarte greutatea întregii mele lumi.
        Cuvintele au început să curgă, dezordonate la început, ca lacrimile care mi se rostogoleau pe obraji. Scriam despre liceu, despre zilele în care îl priveam de la distanță, despre acel moment în care m-a salvat pentru prima dată. Mi-am amintit sărutul care m-a făcut să cred că iubirea e reală, și momentul când am aflat că nu-l voi mai vedea niciodată în această viață.
        Am scris despre toate nopțile când m-am întrebat de ce a trebuit să plece. Despre toate zilele când mi-am dorit să renunț, dar am simțit o forță invizibilă care mă împingea înainte. Despre momentele când îl simțeam aproape, în adierea vântului sau în liniștea din jurul meu.
"Yoongi," am șoptit, vocea mea abia un murmur. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile continuau să curgă, amestecându-se cu cerneala. "Povestea noastră nu va muri. Tu nu vei muri."
        Scriam cu frenezie, iar timpul părea să se dizolve. Pagini întregi se umpleau de cuvinte. Fiecare literă era o confesiune, fiecare propoziție era un strigăt al sufletului meu. Era povestea noastră. Povestea mea. Povestea unei iubiri care a depășit granițele vieții.
        Când am ridicat ochii, lumina lunii pătrundea prin fereastră, iar noaptea se transformase în zori. Îmi simțeam sufletul ușor, de parcă o greutate imensă fusese ridicată. Am lăsat stiloul jos și am privit carnetul. Era începutul unui nou capitol.
        M-am ridicat de la birou și am deschis fereastra. Aerul rece al dimineții mi-a mângâiat fața. Am privit spre cer și am zâmbit.
"Mulțumesc, Yoongi. Pentru că m-ai iubit. Pentru că mi-ai dat puterea să trăiesc."
        Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că inima mea era în pace.
      Sfârșit.