Ce mă separă de tine

1. Serenitate

     Cum vii înspre capătul satului, pe malul estic al râului și departe de drumul mare, ascunsă într-o livadă de meri al cărei proprietar pare s-o fi uitat de câteva decenii, e o căsuță de piatră albă, cu acoperiș de paie și obloane pictate într-un albastru din care n-a mai rămas decât o părere palidă, imprimată în fibrele lemnului de nuc. Deși nu seamănă cu restul caselor de pe stradă – sau din întreg satul, dacă e să fim preciși – e curată și îngrijită. Totuși, majoritatea (dacă nu chiar toți) sătenilor ar prefera să doarmă afară, în ploaie și vânt, decât să locuiască acolo.

     Toată lumea știe că un copil fără clan nu ajunge departe în viață. Copiii crescuți de Ordinul Aurorilor, însă, au o șansă în plus; din clipa când pășesc afară din casele unde au fost îngrijiți, aceștia, purtând discret sigiliul Ordinului, primesc un loc al lor, din care nu trebuie să se strămute vreodată, căci „mai bine de atât nu vei primi, fii recunoscător și du-ți povara în tăcere, muncește și servește-ți comunitatea. Iată rostul tău în viață."

     Un astfel de loc e căsuța noastră. Și n-aș schimba-o pentru nimic în lume.

     — Aspen?

     Glasul lui Tristan răsună până la etaj.

     — Daaa? răspund, pe același ton prelung.

     — Cămașa mea de zile bune unde-i?

     „Amețitul ăsta", mormăi.

     — Pe sfoară, unde-i mereu după ce spăl hainele!

     — Crezi că nu m-am uitat deja? vine răspunsul. Oi fi eu prost, da' nici chiar așa!

     „Strigatul ăsta prin casă începe să devină obositor", îmi spun, lăsând ce făceam și luând-o în jos, pe scara spiralată. Strângând-mi poalele rochiei de stambă, să nu mă împiedic, ajung în hol, unde, puțin aplecat la oglinjoara ovală de pe perete, Tristan se aranjează.

     Are părul castaniu și lucios, nu foarte lung, pe care-l poartă dat înapoi și cu o cărare subtilă pe o parte, ceea ce, la orice alt bărbat, mi-ar părea o freză de nătărău. Dar lui îi stă bine. Îi stătea bine tot – de la pantalonii de stofă neagră, ale căror bretele îi trec peste umerii lați, până la zgârieturile fine ce i se întrezăresc pe antebrațele maronii, sub mânecile suflecate ale bluzei de casă. Sunt „amintiri" ale numeroaselor slujbe ciudate pe care le-a tot acceptat de-a lungul anilor, sau cel puțin, așa le numește el.

     Fără să mă bage în seamă, continuă să-și aranjeze sprâncenele, apoi își trecu degetele peste maxilarul neras de câteva zile, contemplativ.

     Mă sprijin de perete, cu mâinile în sân.

     — Degeaba te bibilești, tot ca un căpcăun arăți.

     Se întoarse spre mine cu un zâmbet afișând o falsă dezamăgire, iar inima mi-o luă la goană. Trebui să-mi dau ochii peste cap, chipurile iritată, ca să nu-mi ghicească fiorul în privire. Chipul acela... Era greu să cred că era același om pe care Eudora îl striga "prostănac" și "prăjină", același om de care râdeau fetele din sat, pentru că se dădea mare, în ciuda faptului că nu avea un clan.

     A crescut. Totul s-a întâmplat sub ochii mei și, cu toate astea, n-am observat. Ai crede că n-ai cum să nu observi un bărbat așa ca el, cu ochii ăia migdalați, calzi și scânteind ca odinioară. Avea sprâncene frumoase și dese, iar nasul – ușor acvilin – părea sculptat de o mână peste măsură de iubitoare. Dacă n-ar fi fost stigma dată de lipsa apartenenței la un clan, n-ar mai fi existat fată în comitat care să-i refuze avansurile. Însă Tristan părea concentrat pe muncă, văzându-și de treabă și de "schemele" lui, serios (cât putea, bineînțeles) și netulburat. Numai în nopțile târzii, când se întorcea după o zi peste măsură de grea la muncă, o întunecime de nepătruns îi atârna în ochi, iar în acele momente, părea cu adevărat răscolit. Nu zicea nimic, îi trecea până dimineață. Apoi pleca iar, lăsându-mă cu munca mea, și se întorcea tot singur, tot fără să scoată vreun cuvânt despre cum îi mersese ziua, sau cu cine se întâlnise, cu cine interacționase.

      O parte din mine se bucura. Partea aia – mică și geloasă – credea că afecțiunea pe care o ținea acum în frâu avea să se reverse asupra mea, cândva. Cealaltă parte din mine, cea rațională, îmi spunea că ar fi fost greșit să mă aștept la... ceva din partea celui mai bun prieten, alături de care am trecut prin atâtea. „Parcă ați fi frați" ne spuseseră Aurorile, încă de când eram mici, aplecate deasupra noastră cu ochii lor pe jumătate ascunși de voalurile indigo.

     — Cămașa aia ce mai zice? întrebă Tristan în cele din urmă, făcându-și loc pe lângă mine.

     — Zice că ești –

     Cuvintele se pierdură în timp ce, deschizând ușa, am dispărut în curtea umbrită de meri în floare. Iarba înaltă îmi gâdila tălpile goale. Iată sfoara de rufe, cu hainele și...

     Cămașa.

     Nu e.

     O fi luat-o vântul.

     M-am oprit, plesnind din limbă. Mă enervasem degeaba. Când să mă întorc, Tristan ieșea deja din casă, făcându-și nasturii de la o altă cămașă, una simplă, bej.

     — Hei, unde te–

     — Scuze, Aspen! Tre' să fug. Am eu ceva de rezolvat...

     Chiar atunci, situația mă lovi.

     — Să fugi, unde să fugi? Bâlciul se deschide abia diseară, nu?

     — Da, da.

     — Și atunci de ce te grăbești?

     — Uite-așa, să întrebe p –

     Am apucat o pătură de pe sfoară și, făcând-o ghem, i-am aruncat-o în cap.

     — Prințesele ca tine. Ce credeai că o să zic?

     — Aha, aha.

     Îmi dădu pătura înapoi, îmbrățișându-mă pe jumătate. Mă gâdilă parfumul lui ușor, de cuișoare.

     — Gata, m-am dus. Ne vedem diseară la carnaval? Caută-mă la cortul acrobaților.

     — Clar. Pe diseară! Și nu uita că mi-ești dator cu un măr caramelizat și un cidru.

     Se încruntă, chipurile scandalizat.

     — De unde și până unde?

     — Asta cer ca să-ți găsesc cămașa. Pentru că sigur o s-o găsesc.

     — Cum zici tu.

     Râse și o luă pe poteca pietruită, spre drumeagul ce ducea spre sat. Și, nu știu de ce, însă un sentiment greu mi se sedimentă în stomac. Alungându-l cu un gest, ca și cum ai da cu palma după o insectă supărătoare, am pornit prin livadă, în căutarea cămășii. 

Sunt super mândră de cum a ieșit acest capitol, trecut prin trei runde de rescrieri. L-am lungit un pic, dar nici n-am vrut să mă întind; sper că nu a fost nici prea grăbit, nici plictisitor lol

Ca să clarific situația încă din start, cam toate capitolele vor avea lungimea asta; poate v-am obișnuit cu părți ceva mai lungi în „Mormântul din Altar", dar pacing-ul acestei cărți va fi ceva mai diferit, așa că I'm keeping it short and sweet. 

Ca de obicei, sunt nerăbdătoare să vă aud părerile. Mulțumesc pentru lectură!!