~Sweet blood~

Cap. I 《O lume deja distrusa》💀

_- Anul 2050 -_
           Lumea a evoluat foarte mult devenind o lume variata a tehnologiei, fiind distruse aproape toate sursele naturale, cu excepția câtorva locuri naturale ce încă au rămas intacte și au fost protejate, unele păduri, unele parcuri, unele izvoare. Totuși parlamentarii și guvernatorii în frunte cu președintele acestei tari, au distrus multe comori ale naturii doar pentru a construi peste clădiri, fabrici toxice și laboratoare experimentale. ,,- Eu... urăsc aceasta lume!"
       Numele meu real e Kiriu Mikaela insa apelativul pe care îl folosesc toți atunci când mi se adresează e Miku. Am 18 ani și sunt eleva în ultimul an la liceul universitar Shiroka împreună cu fratele meu geamăn, Yukine. Părinții noștri au pierit când încă eram mici, acum 8 ani, iar de atunci am fost crescuți de stat, însă doar fratele meu a avut grija de mine cel mai bun pana la aceasta vârsta. Acum, însă, locuim intr-un apartament mic din capătul orașului aproape de pădure. Eu împreună cu Yuki, întotdeauna am fost obișnuiți sa trăim singuri și aa ne ajutam unul pe altul, fără a ne pasa sau fără ai susține pe cei ce au distrus lumea, guvernul și parlamentarii împreună cu președintele tarii. Încă de când eram mica am învățat ca în aceasta lume trebuie sa înveți singur sa supraviețuiești fiindcă aceasta e o lume în care ucizi sau ești ucis, o lume în care oamenii sunt cele mai periculoase ființe.
       In acea noapte, o noapte furtunoasa cu luna plina, la ora 23:00, pe când fratele meu dormea, eu stăteam așezată pe scaunul biroului meu la geam și priveam furtuna de afara copleșită de o mulțime de gânduri legate de accident. Încă îmi aduc aminte de aceea noapte furtunoasa la fel ca aceasta când noi doi împreună cu părinții noștri veneam din oraș, după o zi plina distracție în care toți 4 cantam prin mașină fiind fericiți. În aceea noapte s-a întâmplat întreaga tragedie. Din cauza faptului ca în centru era un trafic infernal, tata hotărâse sa o luam pe un alt drum ce parcurge pădurea. Din cauza furtunii groaznice încă, s-a prăbușit un stâlp de curent fix pe partea din fata a mașinii, unde se aflau părinții noștri, fiind uciși. În acea noapte doar eu împreună cu fratele meu scăpasem. Din păcate Yukine, s-a ales cu un traumatism cerebral ce îl făcuse sa își piardă memoria iar eu doar cu niște cicatrici pe întregul spate. Partea buna este ca măcar Yukine nu își mai amintește și nici nu își va aminti vreodată seara accidentului în timp ce eu am rămas traumatizata din acea seara, devenind brusc orfani.
       Întotdeauna în nopți ca acestea stăteam în fata geamului amintindu-mi de noaptea accidentului și plângând singura în timp ce fratele meu dormea. Ma durea foarte mult sufletul, fiindcă îmi era atât de dor de părinții noștri, însă nu aveam cui sa ma destainui fiindcă nu voiam sa întristez pe nimeni. Mereu, în fiecare zi, zâmbeam și ma prefacem ca totul e bine chiar dacă adevărul era altul, doar ca mereu îmi ascundeam suferinta pe care o aveam. Cred ca cel mai mult făceam asta, doar de dragul fratelui meu, fiindcă deși eram gemeni eram ca o sora mai mare pentru el și întotdeauna ma luptam sa ii fie bine, sa ii creez un viitor, sa meargă la facultatea la care mereu si-a dorit sa ajungă, apoi sa își facă o familie și sa trăiască fericit chiar dacă asta ar fi însemnat sa îmi sacrific propriul viitor fiindcă îmi iubeam extrem de mult fratele, fiindcă îmi era singura familie ce mi-a mai rămas.
        În acea seara în timp ce priveam afara, brusc auzisem o ambulanta urmata de o mașină de politie ce trecea. O mulțime de fiori îmi cuprinsesera corpul văzând în fata ochilor mei doar accidentul și nimic altceva. Involuntar, m-am îmbrăcat fără a mai sta pe gânduri, după care am ieșit afara, pentru a vedea ce se întâmplă. Plina de lacrimi în ochi și cuprinsa de teama, am luat un taxi și fix la o strada distanta am ajuns fiind martora la scena unui accident mortal. Un stâlp de curent căzuse pe o mașină, mai precis un Audi la fel ca cel pe care îl avea tata în noaptea accidentului. Stâlpul de curent nu a distrus decât botul mașinii, ucigând un cuplu. O mulțime de mașini de politie și o ambulanta se aflau acolo. Totul, furtuna, mașină și scena accidentului îmi aduceau aminte de acea noapte. Cedând nervos în fata scenei, am izbucnit în lacrimi și am fugit de acolo neștiind încotro ma îndrept. "- De ce trebuia sa aibă loc acest accident fix în noaptea asta! Nu mai suport! Pur și simplu nu mai suport!" imi spuneam încontinuu în minte. Nu mai suportam sa vad accidente fiindcă îmi aminteau mereu de moartea părinților mei și de acea noaptea ca un coșmar din care nu ma mai puteam trezi.
        Ajungând în parcul public din centru, m-am așezat pe o banca fiind uda leoarca din cauza furtunii și am început sa plâng în hohote strigandu-i pe părinții mei:
        - Mama! Tata! Unde sunteți! De ce ați plecat și m-ati lăsat singura! De ce! Mama... Tata...! *eram cuprinsa de disperare și aveam nevoie de ajutor, însă știam ca nimeni nu ma poate ajuta acum*
        Brusc am simțit o mana înghețata pe umărul meu, iar atunci când mi-am ridicat capul în fata mea se afla un tip îmbrăcat doar în negru cu gluga pe cap și cu o umbrela. Nu prea puteam sa îl vad asa clar din cauza întunericului și a furtunii asa ca nu puteam sa îmi dau seama cine e. Acesta m-a întrebat cu o voce sumbra:
         - De ce ești singura aici la ora asta și plângi?
        Încercăm sa îl privesc în ochi stapanindu-mi lacrimile și cu un mare efort i-am răspuns:
         - E complicat...
        - Pot sa ma așez lângă tine! *m-a întrebat el încercând sa fie amabil*
        - Sigur... *i-am răspuns oprindu-ma din plans*
        După ce acesta s-a așezat lângă mine l-an întrebat:
        - Dar tu de ce ești singur aici la ora asta?
       - Am ieșit sa ma plimb!
       - Pe furtuna asta?
       - Știam ca la ora asta nu iese nimeni afara asa ca am profitat de ocazie și am ieșit! Știi, e mult mai plăcut sa te plimbi pe timp de noapte atunci când toți dorm, e mult mai liniștit orașul!
        - Nu suporți aglomerația?
        - În nici un caz! Din acest motiv dorm mai mult ziua iar noaptea ma plimb! Ar trebui sa încerci, te va liniști mai mult!
        - Înțeleg! Probabil ca voi încerca!
       - Dar spune-mi tu ce ai pățit? De erai aici și plângeai singura pe furtuna asta?
        - E complicat...
        - Am timp sa ascult!
        În acel moment, fără ca măcar sa știu cine e necunoscutul cu care vorbeam și datorita faptului ca aveam nevoie sa ma descarc i-am povestit tot ce s-a întâmplat încercând sa ma stăpânesc de la a plânge. Tipul îmbrăcat în negru m-a ascultat cu atenție fără sa ma întrerupă după care la final mi-a răspuns:
         - E cu adevărat trist ce s-a întâmplat și chiar îmi pare rău pe asta! Condoleanțe părinților tai! *mi-a răspuns rămânând tacit preț de câteva clipe la fel ca și mine*
         - Scuze ca ti-am zis toate astea și ca te-am întristat și pe tine...
         - E în ordine! Ma bucur ca măcar ai avut ocazia sa te descarci și la urma urmei eu te-am rugat sa îmi spui! Ramai aici 2 secunde, ma întorc repede și ia și umbrela! *mi-a spus inmanandu-mi umbrela sa după care a fugit spre un magazin de peste drum*
         În acel moment ma întrebam cine e acest necunoscut misterios și de ce s-a oprit sa stea cu mine. "- Chiar inspir atâta mila?"
         Nu a durat atât de mult și imediat s-a întors alergand aducând doua sticle de suc de mere natural. Inmanandu-mi o sticla mi-a spus:
        - Poate te va ajuta!
        - Chiar nu trebuia!
        - Stai calma, chiar îmi face placere sa petrec aceasta seara cu tine! *mi-a răspuns așezându-se înapoi lângă mine*
        - Mulțumesc ca mi-ai ascultat problemele! Chiar m-ai ajutat mult în seara asta! *i-am spus deschizandu-mi sticla de suc*
       Acesta nu mai scotea nici un cuvânt, în schimb mâinile sale începură sa tremure, asa ca l-am întrebat îngrijorată:
        - Ești... bine?
       Fiind puțin deconectat de la realitate, după câteva secunde mi-a răspuns:
        - Nu-ti face griji, sunt bine! Nu trebuie decât sa ma hrănesc și voi fi bine!
        - Nu ai mâncat nimic?
       - Ma întorc înapoi! *mi-a răspuns plecând grăbit încolo*
        Tot ce pot sa zic e ca am așteptat acolo vreo jumătate de ora fără a se mai întoarce acel necunoscut ce părea tot mai misterios. Eram de părere ca nu se va mai întoarce, asa ca având, încă umbrela sa m-am întors înapoi acasă mergând direct în camera mea. Cred ca din seara asta, tot ce pot sa zic e ca deși acest tip nu s-a mai întors, as putea sa ii mulțumesc fiindcă mi-a îmbunătățit starea prin faptul ca am avut cui sa ma destauinui și ca a fist acolo sa ma asculte. Nu știam cine e și nici nu ii văzusem chipul din cauza întunericului, asa ca nu știam nici cum arata, însă, ii puteam recunoaște vocea în orice moment, de aveam sa îl mai întâlnesc vreodată pe misteriosul meu companion.
_______________________________________________