Frânturi: o colecție de povești fără sfârșit

Iubirea asta mă sufocă

romance | dramă

     Nu cred că Tristan știe că mă omoară încet.

     Mă ascund prea bine. Știe, în schimb, perna, a cărei față udă de lacrimi o pun la uscat pe pervazul îngust al camerei, în fiecare dimineață. Știe ciobul de oglindă de pe măsuță, în adâncurile căruia mă privesc pe îndelete, încercând să șterg urmele nopților pierdute plângând. Plânsul e o îndeletnicire complet lipsită de sens – așa am fost învățată, însă uneori, simt că inima mi se umple și trebuie să dea pe-afară. Când stau și cuget pe îndelete la toate astea, o mie de gânduri îmi vin în minte și, pentru o clipă, mă simt în stare să mă uit la el și să i le spun deschis pe toate. Apoi, îmi aduc aminte de ochii lui, iar cuvintele imaginate mi se blochează undeva în gât.

     Nu că ochii lui ar fi aspri. Dimpotrivă, sunt limpezi, senini. Privirea lui Tristan e mereu deschisă. La mine e problema. 

     Iubirea asta mă sufocă.

     Știu. E jalnic. Sunt vai de capul meu, în alte cuvinte.  Mă port ca eroinele din romanele stupide pe care le citea aurora Eudora. Hmm, și acum îmi amintesc... Se supăra când mă prindea răsfoindu-le și mă trimitea în mereu agitatul dormitor comun, punându-mă să îngenunchez în colț, pe o bucată de metal zgrunțuros, ai cărei zimți mi se îngropau dureros în pielea moale, de copil. Nu voiam nimic mai mult decât să văd planșeta aceea topindu-se în focurile infernului, însă, imediat ce mă ridicam de pe ea, uitam de toate și eram gata să fac o nouă prostie.

     — Nu se cuvine ca o domnișoară să citească așa ceva, obișnuia să spună Eudora, cu obrajii în flăcări.

     Din spatele ei, Tristan pufnea în râs – știa la ce se referea aurora, pentru că, în timpul fiecărei pedepse, venea și el în colț, iar eu îi povesteam ce citisem. În ciuda aspectului pios, aurora Eudora avea niște gusturi literare... neașteptate. Raftul ei gemea sub greutatea unor romanțe tipărite pe hârtie ieftină, cărți cu coperte subțiri, înfățișând domnițe cu ochi mari, umbriți de gene ca de căprioară, privind gânditoare la câte un bărbat cu cămașa descheiată și brațe puternice, uneori acoperite cu tatuaje. Femeile erau mereu altele: blonde, brunete, roșcate, înalte, diafane, plinuțe, vesele, suferinde... dar bărbații mi se păreau toți desenați după același șablon; aproape caricaturi.

     Poate artistul avusese la dispoziție un singur model, îmi spuneam.

     — Îmi pare rău, auroră Eudora, murmuram, cu fruntea plecată, ca să-mi ascund rânjetul.
Tristan se înroșea tot, încercând să nu râdă iar; prin mintea lui se învârteau replicile siropoase, eram sigură. Trăgând cu coada ochiului la el, râdeam și eu – și cum să nu râzi? Când îl vedeai așa, înalt și slăbănog, cu hainele stând pe el ca pe gard, cu zâmbetul de ștrengar pe chip. Trăsăturile lui erau ca o mănușă prea largă, pe o mână de copil: avea să crească pe măsura lor într-o bună zi, dar până atunci... era vai de capul lui.

     Întorcându-se, aurora se stropșea, de fiecare dată:

     — Și tu ce ai, prăjină de om ce ești? Ți s-a urât cu binele, eh? Ditamai golanul și te ții de prostii!

     Acela era momentul în care Tristan își pierdea controlul și exploda într-un râs plin, contagios. Invariabil, aurora își scotea pantoful – întotdeauna cel stâng – și arunca după el, ratând milimetric. Tristan o lua la goană, aurora după el, iar eu rămâneam să-mi masez pielea roșie și plină de adâncituri micuțe, ca niște văi ale durerii.

     Anii au trecut ca vântul și noi la fel de idioți am rămas. Când am devenit maturi, am părăsit casa de copii împreună, fiecare cu propria valijoară ce conținea viața noastră de până atunci, împachetată cu obidă de aurore. Era o după masă calmă, parcă scoasă dintr-un tablou șters. La poartă ne aștepta Eudora, cu expresia ei veșnic acră pe chip. "Drum bun și cale bătută" păreau să spună ochii ei negri. Dar, spre surprinderea mea, când am ajuns în dreptul ei, îmi întinse ceva, cu o încercare de surâs. 

     O carte îngălbenită, cu colțurile și cotorul pline de cute.

     Ochii îmi fură atrași de titlul scris cu litere aurite, ieșite în afară. "Străinul cu inima înflăcărată". Pentru un moment, m-am pierdut în ilustrația copertei. Nu semăna cu celelalte, înfățișând un bărbat întors cu spatele, spre umbra unui castel falnic.

     — Acum că te-ai făcut mare, e cazul să intri în rândul femeilor, rosti Eudora, rupându-mă din reverie. Citește și ia aminte! Și nu lăsa orice derbedeu să se joace cu tine. 

     Se întoarse, holbându-se cu subînțeles la Tristan, iar ochii i se bulbucară în felul acela caracteristic, care o făcea extrem de greu de luat în serios.

     Tristan nu-și putu înfrâna un zâmbet. Aurorei Eudora nu-i scăpă, iar momentul se nărui.

     Am pășit afară pe poartă și înspre noua noastră viață ferindu-ne de proiectilul în care se transformase pantoful greu de piele al Eudorei.

     Habar nu aveam ce ne aștepta...

Am promis o poveste de dragoste (și am și scris-o!), însă vreau să-mi fac o idee despre cum va fi receptată, înainte de a dezlănțui miile de cuvinte pe care le-am adunat... Dacă vă place cât de cât, spuneți-mi și o să-mi fac curaj să merg mai departe cu ideea asta, care e nouă din mai multe puncte de vedere: perspectiva romance-ului (până acum relativ paralel cu tot ce scriu) și faptul că e cel mai lung text la persoana 1 pe care l-am scris în ultimii ANI.

Înainte să închei, va las cu un fun fact: am visat premisa acestei povești acum câteva luni (de atunci mă chinuie tăntălăii ăștia doi) și am ales numele în concordanță cu firul acțiunii. Aspen înseamnă „plop" în română, iar, pentru mine, cel puțin, imaginea frunzelor de plop tremurând în vânt trimite la schimbare, la efemeritatea prezentului. Între timp, numele lui Tristan e inspirat de Tristan Tzara, doar că Tristan al meu nu e „trist în țară", ci e trist în... de fapt, you'll see when the time is right. Why spoil it?