Capul mafiei - Prima parte

10

Ma trase de mâna după el iar gorilele pareau ca se mișca in același timp.

- Ce caut aici!

Nu-mi raspunse in schimb se îndrepta către o usa de metal. Împinse mânerul si aceasta se deschise . Intram intr-o camera cu pereti de beton, o singura saltea cu o pătura murdara se afla lângă un perete . Ceea ce îmi atrăgea atenția era găleata de metal așezată intr-un colt.

Avea de gând sa ma țină aici. Brusc ma simteam ca o femeie racolata pentru a fi dusa pe centura. Oare era asta unul dintre planurile lui?

Picioarele mele refuzau sa se msi miște in timp ce panica punea stăpânire pe mine. Observa asta si un zâmbet drăcesc in apăru pe fata.

- Nu mai ești tare-n gura?

- Nu ma poți tine aici...

Simțeam cu ochii mei se umpleau de lacrimi si uram ca sunt atât de speriata încât sa plâng.

- Ba chiar pot! O meriți!

- Nu am făcut nimic ca sa merit cocina asta!

- A, nu? Realizezi ca dacă cineva avea tupeu sa ma înjure, nu mai spun de scuipat, nu ar mai fi respirat in secunda următoare?

- Meriți!

Furia ii brazda chipul si mi-am regretat vorba. Cu o mișcare rapida ce îmi lua răsuflarea ma lipii de peretele rece al încăperii si ma privi adânc in ochi. Era atât de aproape încât in puteam simții respirația pe fata. Mi-am înfipt dinții in buza de jos si am închis ochii așteptând orice avea sa vina.

- Uita-te la mine!

Desii privirea lui arunca săgeți de furie vocea ii era extrem de controlată si calma. Am deschis ochii doar ca sa-l găsesc peivindu-mi buzele. Rămase acolo pentru o secunda apoi se uita din nou in ochii mei.

- Asta e una din camerele bune! Dacă jucam după reguli ai fi stat in cea mai rea sau cel mai probabil era îngropată pana acum. Nu am avut nici o intenție sa te iau , am fost obligat sa fac asta! Nu e vina mea ca ai un tată ca Octav si nici ca al meu e cum e! Am făcut tot posibilul sa nu îți lipsească nimic, te-am
Lăsat sa faci ce vrei in casa mea si ma chinui sa te țin in viața! Măcar dacă ai încerca sa vezi toate astea in așa fel încât sa înțelegi ca nu-mi convine nici mie situația asta si e al dracu de complicat.

- Săracul de tine... l-am ironizat. Un alt val de furie ii străbătu fata si închise ochii trăgând aer in piept.

"Oh, indioata de mine trebui sa învețe sa tacă"!

- Nu te poți abține, nu? Trebuie sa îngreunezi lucrurile...tipic femeiesc!

Tacu pentru câteva secunde apoi deschise ochii si puteam sa văd acolo ca deja luase o hotărâte.

- Ok! Spuse intr-un final. Sa vedem dacă înveți sa fi drăguța după ce stai aici.

Inima mea bătea mai repede acum in timp ce mâinile începuseră sa-mi tremure. Făcea asta doar ca sa ma sperie. Nu avea sa ma lase aici. Îmi spuneam asta încercând sa ma calmez. Trebuia sa fac ce vrea ca sa nu rămân închisă in camera asta de groaza.

- Bine! Fac ce vrei! Am spus oftând.

Își ridica o sprânceană semn ca nu ma credea. Trebuia sa ma creadă! Nu puteam sta aici, dacă după o săptămâna in casa lui aveam senzația ca îmi pierd mintiile aici voi muri pur si simplu.

- Promit!

Expresia lui se mai relaxa si mi-am dat seama ca deșii nu ma credea avea sa-mi dea o șansa. Ofta apoi se depărta de mine. Distanță pusă între noi era liniștitoare si enervanta in același timp. Si de deșii situația era tracică mie îmi venea sa zâmbesc. Era clar, îmi pierdusem mințile.

- Sunt câteva lucru ce trebuie sa le respecti, mai ales mâine seara.

- Pot sa întreb de ce?

- Ți-am spus, tata o sa vina. Nu trebuia dar si-a schimbat planurile.

Își prinse puntea nasului între degete si mi-am dat seama cât de obosit era de fapt. Îl oboseam eu sau îl oboseau toate treburile astea, nu știam. Dar era sigur depășit de toate.

- In fine...am nevoie sa fi foarte tacita, sa nu vi la parter nici dacă arde casa. Cât timp o sa fie acolo nu trebuie sa te vada!

Puse accent pe "nu trebuie" .

- Si dacă o sa ma vada? Privirea lui se aspri si m-am grăbit sa adaug.

- Nu spun ca o sa defilez prin fata lui, dar nu știu...dacă se întâmpla sa ma vada...ce o sa facă?

- In cel mai bun caz o sa facă o criza si o sa fi adusă aici.

- Si in cel mai rău...am lăsat eu in aer fără a spune ce știam amândoi prea bine.

- Mda...deja ma preocupa faptul ca se întoarce. Unul dintre băieții de acasă lucrează de fapt pentru el. E foarte posibil sa știe deja ca ești in casa dar sa pretindă ca nu știe...

Se opri ca si când spusese deja mai mult decât era necesar. Era clar ca darul meu de a face lumea sa se deschidă față de mine funcționa si la el. Puteam sa-mi dau seama ca își detesta tatăl la fel de mult cum îl detestam si eu pe al meu. Pana aici aveam ceva in comun. Totuși...ma întreb de ce? Nu cred ca tatăl lui ii făcuse ce-mi făcuse al meu mie...sau mamei.

Știam din experiența. Când cresti intr-o familie ca a mea faci tot ce poți sa ieși din mizeria aia. El nu a ieșit si mi-e greu sa cred ca a încercat măcar. Așa alesese , ii plăcea viata asta prin urmare de ce sa-si urască tatăl?

Pentru ca in sfârșit ma calmasem îmi dădeam seama cât de frig era de fapt aici, iar eu purtând doar bluza subțire si infierbântata de la atâta țipat si zbătut tremuram acum ca o varga. Mi-am încrucișat brațele la piept. Cris observa disconfortul meu si incepu sa-si scotă haina neagră.

- Nu-i nevoie ! Am spus realizând ca avea sa mi-o dea mie.

Nu ma asculta si așeza haina in jurul umerilor mei.
Se întoarse cu spatele si porni spre ușa.

- Hai! Mergem in birou!

Însă picioarele mele nu se miscara iar ochii mei rămaseră pe arma ce o avea la spate.

- Ce aveai de gând sa faci cu aia?

Se întoarse pe călcâie uitându-se întrebător la mine.

- Arma...ce aveai de gând sa faci cu arma?

- A! Asta...nimic! O am tot timpul cu mine.

Am deschis gura apoi am închis-o. Nu aveam ce sa spun. Cris se întoarse către usa iar de data asta mi-am făcut picioarele sa se miște ținând ochii pe armă.