ÎN LUMINA LUNII

ARĂȚI DE PARCĂ AI FI PIEDUTĂ ÎN LUME

Oare te poți adânci în gândurile tale mai rău decât dacă ai fi la un pas de înec? Ei bine dacă răspunsul este DA, atunci, eu fac parte din acele victime ale apelor nemiloase. Simt cum tot mai mult sunt trasă de valuri în adâncuri, dar chiar în momentul în care simt că mă sufoc, că nu mai pot, sunt trezită la realitate de Nina, care nu mai are mult și cedează nervos, știu deja că are probleme cu răbdarea.

-Alo! Mai ești cu noi? Eu nu pot să înțeleg cum pot unii oameni să se debaraseze pur și simplu de realitate. În ce lume trăiești?

Nu îi răspund imediat ceea ce o face să se oprească din a spune atâtea idei într-un timp atât de scurt. Simt nevoia de a mă ascunde undeva pentru a avea parte de liniște , dar orice aș dori nu pare a deveni realitate prea curând.

-Da, sunt aici și ăsta e supertalentul meu.

-Măcar atât, apropo, cât crezi că mai stăm pe aici? Nu vreau să spun că nu e un loc frumos, dar se înserează și mai cred că ar trebui să ajungem și noi la masă.

Am din nou un moment de liniște, pentru a mă putea focusa pe cuvintele pe care ea le rostește și tot ce îmi vine în minte are legătură cu trecutul, dar noi suntem în prezent, unul cu totul perfect.

-Plecăm acum! Nu te agita, cu siguranță nu pierdem nimic.

-În regulă! Mulțumesc pentru plimbarea asta și pentru faptul că mi-ai arătat zona, este una foarte frumoasă.

Îi zâmbesc, în semn de răspun și mă pregătesc pentru a pleca.

Drumul a fost liniștit, iar noi nu am mai scos nici un cuvânt, parcă de teama de a nu strica acest echilibru ale naturii ce ne înconjoară. Parcă totul începe să se alinieze și e prea ciudat acest sentiment de liniște, poate chiar ar trebui să mă liniștesc și să mă bucur de aceste clipe minunate. Totul pare să se repună în funcțiunea normală și acest lucru ar trebui să mă bucure.

Cu cât ne apropiem mai mult de cabană, cu atât se aud mai multe voci, mai multe râsete, astfel se distruge liniștea pădurii, pe care eu o ador din tot sufletul. Îmi este clar că în seara asta toată lume se va distra și va petrece. Acum este momentul în care începe să-mi pară rău că am luat-o pe Nina cu mine la plimbare. Dacă nu venea ea, puteam rămâne la cabana veche, acolo unde aveam parte de mai multă liniște, din motive evidente.

Încep să realizez faptul că avem oastepți după numărul mare de oameni pe care îi văd .Nina îmi spune că merge să stea pe terasă, ceea ce înseamnă că voi avea timp pentru mine, timp în care mă pot izola de toată agitația asta, care nu face alteva, înafară de a mă agita, iar eu nu reacționez bine atunci cănd sunt agitată.

Decid să intru în cabană pe ușa din spate ce duce direct în bucătarie, acolo unde se vede clar că este întuneric. Urc treptele, deschid ușa și intru în liniște în camera întunecată. Am un sentiment ciudat dacă poate fi numit așa, ceva îmi spune că nu ar trebui să fie chiar atât de întuneric, că ar trebui să intre lumina lunii pe geam, așa că mă decid să arunc o privire spre locul cu pricina și încremenesc când văd o siluetă masivă care blochează lumina, singurul lucru pe care-l observ este faptul că persoana stă cu spatele către mine și nu pare să mă observe.

Sistemul meu nervos este într-o situație criză, deoarece nu îmi pot da seama cine este persoana, dar realizez că nu cred că îmi doresc să aflu. Hotărâtă mă îndrept către ușa care face legătura cu holul și chiar în momentul în care apăs clanța, lumina este aprinsă de catre cineva. Decid să îmi continui acțiunea mai departe, dar sunt strigată pe nume, de nimeni alta decât mama. Mă întorc fără vreo tragere de inimă și îmi dau seama că lângă ea se află un individ, să-i spun așa, unul care întâmplător seamănă izbitor cu ultima persoană la care ma gândeam. Chiar nu-mi doresc una ca asta și sper doar ca mintea mea obosită să facă o confuzie.

-Nu îți este rușine, treci așa pe lângă Akim și nu-l saluți. Nu așa te-am educat.

Știu mamă, dar ce nu știi tu,e faptul că indiferent dacă aș fi salutat sau nu situația nu s-ar schimba, așa că prefer să nu mă mai complic. Nici nu îndrăznesc să-l privesc și îmi găsesc de lucru cu niște scame invizibile de pe hanoracul meu. Sunt sigură că nu se uită la mine și decid în final să răspund.

-Când am intrat, nu am văzut pe nimeni, mă scuz eu rapid și mă răsucesc pe călcâie pentru a pleca cât mai repede din această cameră, unde se află un element perturbator pentru mine și sănătatea mea psihică și cel mai important, o poartă catre trecut, una de care nici nu-mi doresc să mă apropii și în nici un caz să bat la ea sau mai rău să intru pe ea. Sunt prea multe lucruri de digerat pentru mine și îmi doresc să mă evapor, dar bineînțeles că scumpa mea mamă are alte planuri.

-Nu-i arăți lui Akim noua cabană, sigur vrea să o vadă și sigur nu ați mai vorbit de mult. Aveți multe să vă povestiți.

Brusc funcțiile mele vitale sunt întoarse cu susul în jos și nu-mi doresc nimic altceva decât să dispar de aici, și nu înțeleg de ce individul stă și nu ripostează și el este în pericol în aceeași măsură cu mine și tot tace.

-Cred că poate să o vadă și singur, și sunt sigură că nu avem nimic de discutat, arunc repede aceste vorbe și plec înainte ca cineva să mai spună ceva. Așa e cel mai bine, sunt sigură și mai cred că mă voi ascunde toată seara.

Nu mă opresc decât atunci când ajung în minunata mea cameră temporară, cu draperiile care erau cazute mai devreme puse la loc. Macar atât au făcut ai mei pentru mine. În orice caz este o evoluție.

Mă trântesc în pat și decid că e mai bine să dorm. Sunt convinsă că am făcut prea multe în această zi. Gândul meu zboară la cel mai mare element pertubator. O vai ce schimbat este! Nu-mi vine să cred.

Dacă până acum spuneam că sunt bine, în momentul defață nu știu ce sa cred. Simt prea multe lucruri, pe care nu le-am mai simțit.Și cel mai rău lucru este faptul că eu nu vreau să simt nimic!