Eloise

Obrăzniciile copilăriei

Era iunie, o lună călduroasă de vara pe care copii o așteptau cu drag in fiecare an.
Fara școală, fara teme, cu ieșiri în familie și vacanțe la mare, dar nu toți copii erau așa de norocoși sa aibe o familie.
La periferia orașului, un conac imens era transformat într-un orfelinat unde, adăpostea mai mult de 40 de copii, toți luați de pe străzi. Fericirea copiilor era limitată și doar unul nu și-o pierdea.
Bătrâna doamnă Petersen, nu putea ține pasul cu energia unui copil de 11 ani și în niciun caz nu se putea pune cu mintea lor creativă.

Fetița în rochie zdrențuită sa urca cu picioarele pe scaun și ajunge cu mana sa ia obiectul pe care îl voia.
- Aproape... Întinse degetele până îl apucă, in clipa aceia dădaca intra in odaie și aproape că îi statu inima in loc. Nu pentru copila neglijenta care era cat pe ce să își rupă gâtul pe acel scaun șubred ci pentru bibeloul prețios și fragil pe care îl primise dintr-un tur, la Roma, era acum în mâinile fetiței, răsfățate.
-Nu! Strigă doamna Agatha Petersen.
Țipătul strident o făcu pe fetiță sa cadă de pe scaun dând drumul statuii de sticlă.
-Hopa.
Schiță un zâmbet ștrengar fara părere de rău și o luă la fugă pe scări pe lângă bătrâna, care, era cat pe ce sa o înhațe de rochie.
-Eloise! Zbieră doamna Petersen, care, se înroșise la fața de nervi, venele îi pulsara pe gât, strânse o mana de piept fiindcă începea să aibă palpitații la inimă.

Fetița sări de pe ultima treaptă și se opri întorcând capul pentru a trage cu urechea la țipetele de furie ale bătrânei, după pași dânsei, greoi, pe scările șubrede sub greutatea ei, ai spune că în curând se va prăbuși cu tot cu casă, ca un elefant bezmetic pe o pânză de păianjen.

Eloise chicoti amuzată, o zbughi afara pe ușă, sări gardul de piatră și din când în când se uita in urma sa, asigurându-se că e singură, dar din contra, cotoroanța se ținea scai de ea.
Scoase un chițăit speriat și alerga mai repede.
- Stai pe loc! Stai am zis! Spuse Bătrâna, gâfâind in spate după aer. -Copila afurisită! Strigă scoțându-si pantoful și aruncandu-l după Eloise, care era deja foarte departe. -Ah, artrita! începu să tușească și să se plângă. -Vai inima!

Fata cu mult în fața dânsei, începu să chicotească in timp ce alergă liberală, sări garduri, traversa râul și se strecura în locul ei secret din pădure pe care doar ea îl știa.

Eloise era cea mai curioasa fetiță dintre toți copii, evada mereu din orfelinat și străbătea pădurea, o știa că pe degetul ei mic și nu-i era frica de nimic, nu-i pasa dacă își murdărea rochița de noroi sau o rupea in spini ori își încâlcea parul in ciulini, îi plăcea să se joace și mai ales sa o calce pe nervi pe doamna Petersen, de fapt, asta era munca ei cu normă întreagă și pe care reușea să o îndeplinească in fiecare zi fara sa obosească.

Eloise îngenunche în fața tunelului și se târâ cu coatele prin tunel, se împinge cu picioarele reușind să înainteze, aerul era tot mai sufocant și lumina soarelui tot mai slabă daca sufereai de claustrofobie sigur îți găseai sfârșitul în tunelul ăsta care se tot îngustă pe măsură ce înainta.

Când în sfârșit ajunse la capătul tunelului aluneca la vale, parul blond al lui Eloise era acum șaten de la pământ, se zburli, își scutură capul ca un cățeluș plouat și da cu mâinile peste poalele rochiței scuturând-o de pământ, o tonă de praf zbura în jurul ei.
- Ce distractiv a fost! nu o sa repet. Spuse cu sarcasm, privind în jur, se asigura că este singură apoi începu să țopăie prin crângul cu flori.

Se lăsă seara, piciorușele fetei începură să o doară de la atâta dansat și alergat, se așeză pe un buștean uscat și mâncă afine culese mai devreme dintr-o tufa spinoasă, in timp ce se uita in jur, observă pe deal un grup restrâns de copii.
Energia îi reveni pe loc și sări în picioare alergând spre ei.
-Hei! Strigă atragandu-le atenția.

Se vedea deja ca se distrează, asa ca si ea avea dorința de a se alătura lor. De îndată ce a ajuns aproape de copii, s-a oprit putin sa ii priveasca, apoi, cu un zambet timid, a strigat:
-Salut, ma pot alătura si eu la joaca voastră?
Copiii au intors capul către ea, unii si-au arătat dezgustul pe fața. Una dintre fetițe, cu un ton ironico-acid, i-a raspuns:
-Ce cauti tu aici? N-ai nicio treaba cu noi, esti mai mica decat noi si probabil nu stii sa te joci. Du-te de unde ai venit.
Eloise s-a indreptat spre ea, cu gandul sa se ambaleze.
-Nu e frumos sa fi asa de rau cu cineva pe care nu il cunoști, doar mi-am dorit sa ma joc si eu cu voi. De ce nu putem fi prieteni?

Un baiat mai mare decat ceilalti cobora in picioarele goale dealul, s-a uitat fix la Eloise si a spus:
-Nu, nu vrem sa fim prieteni cu tine. Nu vrem sa se joace cu noi cineva care nu e la fel de cool ca noi. Du-te si gaseste-ti niste prieteni mai potriviti pentru varsta ta!
Eloise a inghitit in sec, simtind lacrimile aproape sa-i cada din ochi. Si-a luat zambetul de pe fața, s-a intors cu inima frântă vrând să se întoarcă la orfelinat.

Eloise sări de pe un picior pe altul, tocind iarba, jucând șotron imaginar până când, spre șocul ei, se deschise o trapa in pământ și fata căzu brusc în gol.
Țipa, dar ceilalți copii nu o auzeau, aluneca fara oprire, se lovi cu mâinile de pereți tunelului, se zgâria pe picioare de pământul aspru iar apoi se zgârie de plăcile de lemn putred și într-un final ateriză brusc pe o podea din lemn tare, care îi zdruncina toate oasele.
-Au!
Gemea de durere, își ridica capul încet, dar îl prăbuși brusc la loc, ațipind.
Câteva ore mai târziu o pisicuță micuța și neagră se strecura printre rafturile dulapurilor liniștită, sări de pe un raft pe altul până ajunse pe podea, ochii ageri ai felinei se uitau peste tot dar se îndreaptă într-o singură direcție, picioarele unei bătrâne ce stătea la o masă și tăia diferite ierburi.
Pisica se lipi de picioarele dânsei punaindu-i des piedică iar asta o enerva la culme.
- Piei din fața mea, animal nefolositor!
Lovi pisica cu piciorul azvârlind-o înspre scările din pod.
Mieunând strident, pisica rămase teafără spre nefericira bătrânei iritante.
Pisicuța energică se agăță cu gheruțele de unul din rafturi unde dădu jos o carte grea, aceasta se deschise la o pagină cu desene vechi și un scris de mana dezordonat. Ochii ei sclipiră in lumina difuza din încăpere încercând să deslușească ilustrațiile, un zgomot de lanț greu căzut îi atrase atenția.
Privi dincolo de întuneric, sub căpriori acoperișului, peste paleți, și ajungând la un stâlp de lemn in care observa o umbră umană mișcându-se a lene, Își ascuți urechile și porni în acea direcție trăgând cu colți de cotorul cărții.