Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 3

        A ridicat mâinile în semn de resemnare și s-a retras la locul lui, continuând să stea aproape de mine. Apoi ceea ce a spus m-a lăsat mută de uimire.

        - Te-aș fi sărutat până când ar fi început să-ți tremure picioarele, micuțo, dar nu sunt bărbatul căruia să-i placă să fie respins. Nu puteam risca.

        M-am întors brusc cu fața la el strigând furioasă:

        - Dacă mai încerci vreodată să faci asta îți scot ochii, ai înțeles?

        A început să râdă nefiind deloc afectat de amenințarea mea.

        - Sunt convins că ai fii în stare. Tocmai de aceea am să te fac să vii singură la mine, a afirmat sigur pe el făcându-mi cu ochiul în același timp. Îmi țineam pumnii strânși că să nu-i trag chiar atunci o palma de toată frumusețea. Ar fi meritat-o din plin. Nu puteam să cred că mă aflam blocată aici pentru Dumnezeu știe câte ore cu cel mai arogant bărbat de pe pământ.

        - Niciodată! Ai auzit? NICIODATĂ! am strigat negând din cap în același timp.       

    - Niciodată e un termen abstract, iubito, m-a privit îngustându-și ochii.

        M-am tras nervoasă spre celălalt colț al liftului voind să pun o distanță considerabilă între noi doi astfel încât să mă simt stăpână pe propriile sentimente și reacții. Își reluse și el poziția inițială punându-și un picior peste celălalt și încrucișându-și din nou mâinile la piept. Postura brațelor făcea ca acea cămașă să fie pe punctul de a ceda. Omul ăsta chiar arăta ca picat din Olimp. Mi-am întors capul nedorind să mă prindă iar într-o postura jenantă.

        În acest moment mi-aș fi dorit să fiu una din acele persoane care se pot modela după situație, eu una chiar nu pot dormi nicăieri în afara patului meu, sau măcar un pat, oarecare. Îi invidiam pe cei care adormeau pe oriunde, nu pentru că aș fi considerat că asta ar fi neapărat un lucru bun, ci pentru că era mai comod. De exemplu acum, eu stăteam și mă frământam din pricina bărbatului de lângă mine de care eram incontestabil atrasă și nici măcar nu-i cunoșteam identitatea. El însă nu avea nici cea mai mică problemă cu ceea ce se întâmpla. Probabil era unul din cei mai calmi bărbați pe care-i întâlnisem vreodată.

        Temperatura mai scăzută de peste noapte începea să se resimtă. Când am plecat de acasă am luat pe mine doar o cămașă subțire cu mâneci scurte deoarece era foarte cald, iar eu nu aveam o compatibilitate cu gradele ridicate. Ceea ce atunci era adecvat acum se dovedea a fi prea puțin. Îmi simțeam tălpile înghețate și mi-am ridicat picioarele la piept în speranța de a mă încălzi puțin. Am început să tremur fiorii de frig trecându-mi prin corp.

        Gâtul îmi amorțise de la acea poziție incomodă, la fel si picioarele pe care le tot mutam acum unul peste altul. Mi-am strâns mai bine mâinile pe lângă corp încercând să mă încălzesc cât de cât.

        Îmi apăreau în minte momentele când era doar un copil iar mama venea mereu seara ca să mă învelească și să-mi ureze noapte bună. Pe atunci acestea erau lucruri obișnuite care nu ne mai creau nici o impresie, însă acum, când îmi lipseau de atât de mult timp toate astea, mă gândeam în urmă cu regret. Faptul că mă acomodasem cu singurătatea mea nu excludea nevoia de afecțiune, grija aceea pe care ți-o poartă doar persoanele care țin la tine cu adevărat. Aș fi vrut chiar în acest moment să o sun pe mama și să-i spun cât de mult mi-e dor de ea și că îmi lipsește enorm. Cât aș fi vrut să-i aud măcar vocea care mă umplea de nostalgie de fiecare dată. Mi-am promis în gând că imediat ce voi ieși de aici o voi suna și-i voi spune că o iubesc.