Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 1

Voiam doar să plec cât mai repede. Sa ies din clădire, sa ajung acasă în patul moale și îmbietor. Eram obosită, frustrată, nervoasă, probabil cel mai adecvat cuvânt ar fi extenuată.

Mă zbăteam de zile întregi să-mi găsesc inspirația care plecase fără știre în vacanță. Nimic nu-mi mai convenea, nu mă mulțumeam cu puțin, dar se pare că eram din ce în ce mai exigentă cu mine însămi.

M-am privit în oglindă. Semnele nopților nedormite și agitate se citeau ușor pe fața mea. Trebuia să fac ceva cu mine. Ritmul acesta mă nenorocea. Am slăbit mult în ultimul timp, vedeam asta și la faptul că pantalonii nu se mai potriveau la fel de bine pe talie. Cearcăne adânci imi atârnau sub ochi deși mascasem o mare parte din ele cu ajutorul corectorului. Nu mă prea puteam regăsi pe mine în imaginea reflectată din oglindă.

Aș fi vrut să ma răcoresc cu apa rece pe care o simțeam printre degete dar aș fi riscat un fiasco total pe fața mea, așa că m-am abținut considerabil. Baia mare, albă, goală, sterilă mă sufoca. Mi-am uscat repede mâinile și m-am îndreptat spre ieșire.

Tocurile infernale mă nenoroceau. Alesesem o ținută casual-elegantă care acum îmi dădea mari bătai de cap. Cel puțin acești pantofi imposibili cu care femeile se încăpățânează să-și omoare picioarele. Sunt total de acord că o pereche de pantofi iți poate schimba în bine forma picioarelor, chiar și a celor mai puțin norocoase, dar consideram că numai pentru atât nu merita efortul pe care femeile îl depuneau ca să se tortureze în asemenea hal.

Măcar de aș fi ales o pereche cât de cât mai comodă, cu un toc de o mărime mai acceptabilă, dar se pare că rațiunea mă părăsise în momentul alegerii ținutei. Știam clar că pentru mine durerea de picioare e insuportabilă și totuși m-am încăpățânat să port așa ceva.

Doamne, nu voiam decât să ies mai repede, să mă urc în mașină și să gonesc spre casă. Aveam nevoie urgentă de o pastilă, durerea de cap apărută de la stresul zilnic mă omora. Momentan mă aflam într-o stare deplorabilă, mai precis eram o epavă.

Nu era de mirare că ultimul meu iubit a fugit de mine mâncând pământul. Ultimele luni erau numai reproșuri, că nu aveam timp să stau cu el, nu voiam să ies, eram absentă în viața lui. Și exact așa era. Un factor decisiv a fost și faptul că nu mai exista nici o atracție între noi doi. De iubire nu poate fi vorba pentru ca niciodată nu a fost prezentă între mine și el . Aproape de la început ne-am complăcut în această relație doar pentru a îndepărta singurătatea. Evident, existase și o oarecare chimie între noi altfel nu am fi putut rezista nici măcar o săptămână împreună, dar și aceasta se stinsese destul de repede.

Mai târziu am constatat că era chiar mai bine de unul singur. Aveam nevoie de liniște pentru a mă putea concentra pe munca mea, aveam nevoie să-mi regăsesc inspirația care îmi scăpase din mâini. În acele momente, Chris, fostul meu iubit, despre care vorbim, era doar o piedică.

Realizez că nu era prea delicat din partea mea să mă gândesc în felul acesta la cel care a fost lângă mine, dar nu mă puteam abține. Relația devenise demult invalidă și nu rămăsese decât ca unul din noi să ia decizia. O făcuse el într-un final deoarece eu ezitam din cauza faptului că nu știam cum să procedez, nu voiam să îl rănesc, deși nu îl văzusem deloc afectat atunci când și-a strâns lucrurile și a dispărut din viața mea.

Și așa s-au evaporat în neant cinci luni de relație trasă de coadă. Atunci când te desparți de persoana de care te-ai atașat ai senzația că ai pierdut timpul degeaba. Timpul acela s-a irosit, nu îl mai poți recupera. Paradoxal era că mă simțeam mult mai bine cu statutul din prezent. Eram responsabilă doar de mine însămi, deși trebuie să recunosc, la capitolul acesta eșuasem lamentabil. Dovadă era felul în care arătam și mă simțeam.