Where am I

Ziua 1.

"E rece , picioarele îmi sunt amorțite și privirea încețoșată. Din camera alăturată aud zgomote puternice și țipete obosite. Miroase îngrozitor. Printre ploapele întredeschise zăresc gratii care înconjoară locul și o mulțime de femei goale și murdare. Multe dintre ele plâng și țipă de durere, altele sunt de vârsta mea și sunt speriate de moarte, așezate în colțurile camerei. Bărbații se apropie de ele și le scuipă, luându-le pe rând și lovindu-le ca pe niște animale amărâte. O fetiță de 6-7 ani plânge și țipă în hohote, speriată, întrebându-se probabil ce caută în acest loc. Mă apropi de ea și o strâng în brațe. Sunt încă confuză și îmi pun întrebãri cu privire la locul ăsta. Aici destinele femeilor sunt distruse. Mă întreb cât timp o să fim închise. Imaginea e terifiantă, femeile sunt violate în fața mea, și îmi țin pumnii strânși, mă rog să nu fiu eu următoarea. Dar nu plâng, căci lacrimile nu mă ajută acum. Lumina ce străbate camera mă ajută să-mi amintesc că afară mă așteaptă o viață. Strâng din pumni și îmi repet în gând că familia mea nu va înceta să mă caute niciodată. Fetița din brațele mele are ochii umezi și roșii, fața palidă și o privire obosită. Nici măcar speriată nu mai este. Ni se oferă bucăți tari de pâine și apă, dar e de ajuns, deși foamea nu dispare. Sunt de câteva ore în acest loc și știu că imaginile din fața mea îmi vor rămâne întipărite în minte toată viața. E liniște acum. Am rămas singure în cameră și jumătate dintre femei dorm, iar cele abuzate mai devreme își plâng de milă, se simt murdare. Fiecare are marcat pe mână un număr. Eu sunt numărul 15. Închid ochii, nu mai pot privi. Oricine mi-ar privi fața acum ar vedea dezgust. Cum am ajuns aici?
.................. .................

Voci puternice de bărbați se aud din ce în ce mai aproape. Unul dintre ei intră în celula în care mă aflu și îmi spune râzând pervers:

-Numărul 15. E rândul tău!"