Jurământul celor uitați

Capitolul 17

  Femeia din oglindă nu îi părea deloc a fi o reflexie a ei. Nu că chipul sub care se ascundea ar fi reprezentat-o pe adevărata ea.

  Își atinse ușor vârfurile părului brunet, aranjat în bucle lejere.    Șuvițele din față îi fuseseră prinse la spate, într-un coc mic, în care fusese agățat ca bijuterie principală un ac de păr din aur, decorat cu o pasăre a cărei coadă se răsucea în sus, într-o terminație de flori rozalii de cireș.
Câteva fire din zona urechii îi fuseseră lăsate libere, în partea din față, iar femeile ce o aranjară îi împletiră restul de păr într-o coadă lungă.

  Regina-Mamă insistase ca stilul rochiilor din acest an să fie cât mai apropiate de regiunea din care proveneau invitații, așa că croitoresele îi croiră o rochie specifică continentului din care Farren se trăgea.

  Rochia avea un material atât de închis la culoare, încât îl puteai confunda ușor cu negru dacă nu erai atent. Modelul nu era construit din multe straturi, așa cum cerea moda Darbusiană și avea mâneci subțiri și vaporoase, care cădeau până în pământ, amintindu-i de stilul reginei Ileanna. Rochia nu avea un decolteu care să dezvăluie ceva, orice, din linia sânilor, urcând până la baza gâtului.

  Partea de sus a rochiei îi amintea foarte mult cu o armură care îi înconjura trunchiul asemenea unor rădăcini înflorite, împletiturile de materiale dând rochiei o unicitate pe care nu o mai întâlnise la vreun element vestimentar.

  Nu putea să nu se gândescă că,cumva, rochia părea mai potrivită pentru Eralyn decât pentru Farren.

  Partea de jos era favorita ei. Micile rădăcini din partea superioară coborau de-a lungul părții din față a rochiei, formând, în paralel, două legături de flori care păreau extrem de naturale.

  Nu putea să mintă, adora rochia, din toate aspectele. Era imposibil ca cineva normal la cap să nu o adore.
Problema era că rochia era irosită pe cineva ca ea, care nici măcar nu își dorea să coboare la petrecerea de jos.

  Îi lipsiseră toate astea? Toate aceste rochii, baluri, aranjamente? Normal. Se simțea bine luând parte la ele? Evident că nu.

  Cum ar fi putut? Nici măcar nu credea că e corect să-și permită să ia partea la toate aceste lucruri pe care le pierduse cu ani în urmă. Nu după tot ce făcuse și tot ce aduse asupra familiei ei.

  Nu putea să-și scoată din minte sentimentul că pur și simplu nu era corect. Nu când persoanele care ar fi meritat să se bucure de aceste fericiri erau curent la trei metri sub pământ. Și totul doar din vina ei.

  În aceea dimineața îi fusese mai dificil decât de obicei să stea în interiorul palatului, așa că plecă dinainte ca soarele să răsară spre un loc pe care și-l amintea din copilăria ei.
  Prima parte a zilei și-o petrecu pe piscul dealului care îi oferea o imagine asupra întregului oraș și nu făcu nimic altceva decât să privească în tăcere și să mediteze asupra unor momente care nu aveau să se mai întoarcă niciodată.
  În fiecare an în acesta zi prefera să fie singură, departe de orice și oricine. Pentru că nu suporta prezența cuiva în preajma ei. Pentru că nu putea accepta ce semnifica cu adevărat acea zi din aprilie. Pentru că...pentru că astăzi era ziua în care își pierduse părinții.

  Vocea servitoarei care tocmai ce terminase din a-i pudra obrajii o trezise din coșmarul care începea să se deruleze în capul ei.

–Sunteți gata, domnișoară.

  Clipi de câteva ori, alungând gândurile rele înapoi în colțurile întunecate ale inimii ei, ce ascundea unele amintiri și traume care nu aveau să fie vindecate niciodată.