Capitolul 1

107 11 5
                                    

  Toate poveștile există ca să fie spuse. Că de altfel nu s-ar numi povești, și nu ar deveni legende mai târziu. Dacă nu le-a auzit nimeni, s-au întâmplat oare? Dacă o poveste nu poate lăsa urme, există?

  Indiferent de cum sunt ele, merită împărtășite.

  Iar el fusese martor la multe astfel de povești. Unele mai mărețe decât altele. Luase parte indirect la finalizarea sau încetinirea pe timp scurt a marilor războaie ce devastară regate. Fusese elementul minor care porni flacăra multor conflicte. De-a lungul vastului joc al timpului deveni atât mărul discordiei cât și opritorul ei.

  Jucase rolurile care i-au fost date.

  Străbătu fiecare colț al planetei. Văzuse lucruri pe care nicio altă ființă nu o făcuse. Și cu siguranță de-a lungul mileniilor în care traversase pământul dădu peste regate mai distruse decât cel de acum.
Fusese părtaș la distrugeri mai mari.

  Și totuși, zeii au decis să aprindă din nou flacăra în momentul potrivit, la timpul potrivit, pentru acest imperiu căzut acum un deceniu.

  Au decis să se implice.

  Își făcu loc printre ruinele unui regat care odată dominase lumea; printre coridoarele care în ciuda bogăției de altădată, acum îmbrăcau tabloul într-un gri șters de moloz și cărămidă spartă. Șuieră, rupând tăcerea pustietății care îmbrățișa orașul fantomă, părăsind-l odată cu praful ce rămase în urmă, parcă neputând să lase în urmă locul care acum îi oferea doar lui locuință.

  Își lăsă rafalele să mângâie fețele transpirate ale sclavilor din lagărele de muncă în care fuseseră închiși doar pentru că se născură în tabăra greșită, sperând că le poate oferi o mică alinare. Se avântă spre cotropitorii care uitară ce sânge le curg prin vene și de unde se trag.

  Sau poate că nu știură niciodată.

  Din lunga lui nemurire învățase că oamenii uită dacă nu le este reamintit. Poate fusese din cauza poveștii pe care ambele regate acceptaseră să și-o spună unii altora atât de mult, încât uitară că este o minciună.

  Lăsă în spate poalele munților care le era atât casă cât și iad acelor suflete muribunde și șuieră printre crengile pomilor, luându-le, fără intenție, frunzele podoabelor colorate ce îi îmbrăcau. Dansă și le învârti, trecând deasupra vietăților care își ridicau capul din iarba deasă, privindu-i valsul alături de frunzele arămii, cărora, cu fiecare nouă rafală, le dădea drumul spre locul predestinat fiecăruia.

  Își continuă drumul neostenit –căci zeii știu, niciodată nu încercase să se oprească– spre o lume în continuă antiteză cu cea de odinioară, trecând printre doamnele ce își etalau scumpele rochii încă de la primele ore ale dimineții, ridicându-le fustele sau ciufulindu-le coafurile, distrându-se când din gura lor scotea câte un țipăt sau icnet.
Se ridică sus, sus, deasupra vuietului mulțimii, deasupra hornurilor, printre păsările libere ale cerului, dându-le avânt spre glii mai depărtate.
Le urmări spre palatul cu turnuri înalte –strălucitor spre deosebire de ruinele vechiului castel– supraveghind curios servitorii ce îi aduceau a niște furnicuțe muncitoare, care umpleau terenurile palatului dintr-un colț în altul.

  Trecu pe lângă ferestrele închise, privind interiorul camerelor luxoase, amuzându-se de ciudățeniile oamenilor și de diferențele dintre ei.

  Și privi, și privi, până se opri.

  Găsi obiectul ce merita plimbat de-a lungul lumii pentru persoana destinată, înăuntrul unei încăperi mai strălucitoare decât restul.

  Fără ezitare, trecu prin perdelele fine, ridicându-le de la pământ când își făcu loc.

Jurământul celor uitațiWhere stories live. Discover now