Intenţie Funestă [ Shounen Ai // Yaoi ]

CAPITOLUL II: Al doilea portret

Tăcerea tot mai mult perturbată era, din nou şi din nou, de câţiva paşi neodihniţi ce analizau fiecare colţişor în căutarea unei apropiate ieşiri din necunoscut. Tânărul ştia poate prea bine galeria, însă pe noapte ce trecea părea cu totul diferită - altă atmosfera, alte tablouri chinuite. De fiecare dată când punea piciorul în galerie îşi punea aceeaşi întrebare - de ce erau atât de macabre portretele străinilor din spatele uleiului colorat? Era straniu, iar el prin a sa definiţie detesta asemenea gen de lucruri, era prea vesel, prea energic. Nu putea să vadă suferinţa prin proprii ochi. Pentru el, toate acestea erau nişte uşi nedeschise, ale căror chei ar fi fost adânc îngropate în tenebre. Şi în ciuda conceptelor sale, continua să între pe acele uşi lemnoase, iar şi iar, pentru a da de aceeaşi fată care stătea închisă-n întuneric şi portretizează latura cea mai întunecată a fiinţei umane.

Tot continuând să-şi urmeze intuiţia, simţurile, spre a găsi calea, drumul îi părea din nou necunoscut, diferit faţă de cel pe care îl văzuse cu o noapte în urmă. Mereu era la fel, dar învăţase să se adapteze principiilor stranii ale cuştii de tablouri. Brusc îşi taiase cursul paşilor, odată cu respiraţia. Îşi mări ochii şi privi anxios ceea ce în dreapta sa se află. Credea la început că totul era o glumă, o farsă proastă, însă era deja a doua oară când dădea de una ca asta. Privi tulburat tabloul, trecându-şi degetele peste cutele de vopseluri. Nu părea prea învechit, însă nu era că şi cum ieri ar fi fost pictat. Nu contau atât de mult timpurile în care fusese pictat, cât conta prea bine cunoscutul din portret. Ochii mari şi chinuiţi păreau să iasă din orbite, tremurânzi parcă şi speriaţi. Cerea ajutor, iar Aiden putea să simtă acest lucru, vedea asta din cicatricile ce-i împrejmuiau dureros gâtul subţire, deşi nu putea să înţeleaga cu adevărat durerea sa. Şi totuşi, acea durere îi frângea şi lui sufletul. Putea fi altcineva înghesuit pe pânză, însă asemenarea era prea izbitoare. Acele şuviţe răsfirate-n sânge, acele trăsături uşor feminine îl conduceau la o singură teorie: Vance avusese aceeaşi soarta că şi copila. Tânărul pastelat ar fi făcut orice pentru acest Vance, iar ceea ce vedea pur şi simplu îi scurgea fiecare picătură de viaţă din trup. Nu suporta una ca asta, nu voia să creadă ceea ce vedea. Credea că ochii îl inșelau.

Fugise. Nu mai privi înapoi, pur şi simplu o luase la goana. Oricât de obosit devenea, oricât de alarmant gâfâia, el continua să alerge către ceea ce se numea în trecut un prieten. Ştia că orice oprire ar fi fost fatală. Ţinea morţiş să găsească adevărul, să se convingă că prietenul sau încă era viu, acolo, undeva. Şi, ieşind pe uşile galeriei, frigul îi îngheţase trupul subţire învesmântat. În ciuda vântului ce-i bătea în faţă şi îi zgâria pielea, el continuase să scormonească adevărul. Astfel, într-o stare absolut deplorabilă se prezenţa în faţa unei porţi metalice. Gâfâi scurt, iar apoi îşi acoperi gura cu palma. Apelând proprietarul casei cu greutate, se gândi la ce era mai rău. Vance putea fi cu adevărat mort, iar el suferea amintindu-şi această realitate.

- Aiden!! Oh Doamne, eşti bine, dragule? Intră! Vei îngheţa de frig! o voce subţire, feminină şi uşor tremurândă simţi tânărul înaintea ochilor săi.

- Ah...ah..huh... ştiţi.. hah...unde-i...uh... Vance...? apucă epuizat Aiden să rostească, îngrijorând-o pe mama dispărutului.

- Vance a plecat acum mult timp. A spus că merge la tine acasă, se încruntă confuz femeia, ţinându-şi degetele înaintea buzelor. Era şi ea îngrijorată de fiul sau, însă Aiden era pe de altă parte mai mult uşurat decât tulburat. Încă o teorie se ivi, iar asta îl scăpa de câteva griji.

- Vă...hah...mulţumesc. Acolo trebuie să fie, îi aruncase fugitiv câteva cuvinte brunetei, continuându-şi drumul. Poate că Vance nu era la el acasă, însă pe Aiden îl îmbuna să ştie că singura realitate nu-i aia pe care o credea la început.

Norocul era că locuinţa tânărului nu era departe de a lui Vance, iar asta îl scăpa de alţi câţiva kilometri de parcurs. Ajuns lat în faţă uşii sale, intrase, fără să mai bată sau să sune. Mama sa, destul de confuză, încercase să-i spună ceva, însă nu apucase, căci pe dată Aiden urcase scările la etaj, unde se afla propria-i încăpere. Gâfâind disperat, deschise uşa, intrând nepoftit în camera luminată. În acel moment, căzu complet fără griji, iar piatră de pe inimă se luase. Se aşeza în genunchi, încercând să-şi revină. Totul era bine, iar asta chiar îl bucura. Vance adormise în patul sau, probabil aşteptându-l să vină.

- Vance... rosti şoptit Aiden.