Ma asez in locul meu obijnuit ,intr-un colt intunecat al camerei ,dupa ce m-am asigurat ca usa e inchisa bine. Imi pun castile in urechi lasand vocile angelice ale idolilor mei , -ale singurelor persoane din lumea asta care , chiar daca nu au habar de existenta mea mi-au fost mereu alaturi indiferent de situatie si m-au ajutat mai mult decat oricare dintre "prietenii " mei- sa imi relaxeze muschi incordati si sa imi accelereze bataile inimii intr-un mod nebunesc.
Fara sa stau pe ganduri am scos " jurnalul " de sub pat cautand in el bucata de rai ce ma astepta cuminte ca de fiecare data la locul ei , bine ascunsa printre pagini. Imediat ce am gasit-o , am apucat cu maini tremurande ridicand-o in fata ochilor privind urmele rosii ramase de ultima data.
Am presat incet metalul rece pe incheietura simtind o usoara ustirime , dar care , nu m-a impiedicat sa fac inca una , si inca una ... am continuat asa pana am inceput sa plang aplicand mai multa forta asupra lamei ascutite .
Vedeam cum din urmele atunci usor rosii acum se iveau mici firicele de sange , dar , asta nu m-a oprit sa ridic inca o data lama urmand sa o trec repede si apasat peste una dintre micile vene ce mi-a atras atentia in mod special . Vedeam la propriu cum mi se despica incet incet pielea ajungand aproape de os.
Am scapat metalul rece din mana cand am vazut sangele ce incepe sa curga cu viteza si in cantitati destul de mari fata de cele de pana acum. Mi-am dus o mana stupefiata ls gura incercand sa opresc suspinele ce deveneau din ce in ce mai puternice .
Dupa cateva momente in care doar am stat si am privit sangele cum ma paraseste, fara nici o jena ca aveam sa sufar dupa pierderea lui- lafel ca toate persoanele la care am tinut - si plangand , am simtit cum ma cuprinde ameteala . Am dat sa ma ridic de pe podea dar picioarele imi erau amortite si imediat am picat ca un bolovan , simtind contactul cu podeaua mai tare decat ar fi trebuit. Nu eram in stare sa ma ridic ,asa ca am abandonat orice incercare si mi-am inchis ochii asteptand sa se termine toata povestea asta , care stiam de la bun inceput ca nu avea sa aiba un sfarsit fericit asa cum ne dorim toti.
Am renuntat de mult la ideea de a astepta ca totul sa fie bine si roz .. de ce ? Pentru ca imi placea mai mult intunericul in care intrasem , ma simteam in siguranta acolo , stiam ca , odata ascunsa bine nu avea sa ma mai raneasca nimeni . Dar eu am fost prea slaba si am lasat zidurile sa se darame putin cate putin in fata celor care m-au facut sa sufar cel mai mult.
Deja nu imi mai simt corpul ce sta intins pe jos fara sa fac macar o miscare.
Chiar daca eram intinsa pe jos simteam cum ma prabusesc tot mai adanc . Nu imi puteam deschide ochiii , si nici nu cred ca as fi vrut.
Acum nu mai simt nimic , nu mai vad nimic , iar vocile ingerilor mei se pierd in ceata din ce in ce mai mult cand simt ca imi pierd constiinta.
Asta a fost tot ? Am murit ? ...mereu mi-am imaginat cum ar fi sa ma sinucid dar niciodara nu am avut curajul sa o fac cu adevarat . Am avut cateva tentative dar nu am putut sa le duc la capat . Si nu pentru ca ar fi suferit cineva dupa mine sau mi-ar fi simtit cineva lipsa . Pentru ca eu mereu am fost acea persoana care , chiar daca era mereu acolo nu ii pasa nimanui de mine . Si da poate ar fi observat cineva ca locul meu e gol , dar nu ar fi dat importanta ci doar ar fi trecut mai departe ca si cum nu as fi existat niciodata.
Si cum spuneam , nu am facut asta pentru ca eram o lasa . Da , asta eram , o lasa..
Dar acum ,acum nu mai conta ca sunt sau am fost o lasa , pentru ca eu nu contam. Nu mai putea face nimeni nimic sa ma salveze , sau asta speram.
Multa lume stie de taieturile mele sau de faptul ca , desi nu eram o fumatoare , fumam mereu cand aveam nervi sau simteam ca nu mai pot . Dar chiar daca stiau astea ,niciunul nu stia ca stau noptile si plang , nu stiau ca eu fumez pana nu mai stiu de mine doar ca sa am un moment de liniste . Un moment , oricat de mic in care sa nu mai simt durere , sa nu imi mai pese de nimic , sa nu imi pese nici daca aveam sa ma mai ridic de acolo.
Si oricat de mult ar fi incercat sa se prefaca ca le pasa , nu Imi spuneau niciodata decat chestii de genul " nu are rost " " e o prostie sa faci asta " " nu inteleg de ce " " esti nebuna" " nu te mai da atat victima " " vrei doar atentie " " faci asta pentru ca e la moda ?" . Apoi pur si simplu ar fi plecat fara sa le pese ca aveam sa ajung acasa si sa plang pentru toate cuvintele spuse de ei fara sa isi dea seama de impactul pe care il au asupra mea. Nu aveau de unde sa stie cat de mult sufeream. Se lasau pacaliti de zambetul fals pe care il purtam zilnic , incat nu mai stiam cum e sa zambesti sincer.
Dar acum... sper doar sa nu mai deschid ochii , nu vreau sa mai vad atata indiferenta adresata mie . Vreau doar sa stau aici .. oriunde ar fi acest aici . Pentru ca pare singurul loc in care nu pot sa sufar . Aici nu imi poate spune nimeni nimic sa ma faca sa plang , nu pot sa ma mai maltratez singura sperand ca asta e solutia potrivita pentru problemele mele. Pentru ca aici sunt singura , si chiar m-am obisnuit cu singuratatea asta...si imi place.
-----------
Ok , probabil nu o sa citeasca nimeni asta dar totusi o scriu .
Chestia asta e....tema mea la psihologie . :)
