Sacrificiul

Capitolul 8. Confruntare primară

          Mai privesc o dată patul înainte să închid ușa. Merg tiptil ca nu cumva să-i atrag atenția lui Marco. Răsuflu ușurat când mă aflu la un metru de ușă. Pun mâna pe clanță ca să deschid ușa, dar ce să vezi nu se clintește. Îmi arunc ochii după cap și mă întreb dacă nu ma închis intenționat pramatia pe dinăuntru. Las mânerul și mă dau un pas în spate ca să-mi dau seama unde a putut ascunde nenorocirea cheia. Ușa se deschide lejer în fața mea.

― Și eu ce credeam că ați vrut să mă încuiați pe dinafară, spune Marco în timp ce deschide larg ușa. Unde mergeți? continuă suspicios.

― Am niște treburi urgente, spun serios.

― Să știți că am desfundat toaleta din apartamentul dumneavoastră, spune făcându-mi cu ochiul.

― Nu treburi de alea!

― Nu trebuie să fiți sfios, până și morți trebuie să meargă pentru ultima oară la baie înainte să fie băgați în groapă. Toată lumea se cacă, în diverse forme metaforice sau proprii, spune bătându-mă pe umăr.

― Ți-am spus, am treabă!

― Dacă sunteți constipat pot să vă aduc niște sânge de porc ca să ajute digestia.

― Nu sunt constipat! Am fost chemat în Rai cu treabă.

― Acolo au wc-uri mai bune să înțeleg?

― Marco, am de semnat niște hârti. Dacă mai vrei să ai capul pe umeri te sfătuiesc să-ți menții sarcasmul pentru tine.

― Bine, maestate!

          Pe chipul său se cunoaște faptul că îl mănâncă limba în continuare, dar se simte bine cu capul acolo unde e. Acesta deschide din nou gura, dar îi fac semn să tacă. Își lasă umeri să cade apoi pleacă lăsându-mă în plata Domnului.

         Aerul dimineții se simte în continuare umed. Tufișurile de la capătul scărilor sunt înecate rouă. Cerul este acoperit în întregime cu norii sumbri. Privind înaltul văzduhului și simt dorul cum îmi macină răbdarea. Coborî în grabă scările și alerg până la mașină ca să pot traversa portalul dintre cele două lumi, fără acceptarea ei nu am dreptul să mă plimb cum vreau în cele trei lumii.

*

          Inima îmi stă în loc când îi simt absența în liceu. Poate este la Copac...

          Cobor din mașină la granițele sale și bat cu palma în ea, dar Copacul nu-mi deschide. Mă forțez să trec prin ea. Trupul mi-e schingiuit de persistența barierei, dar nu mă las până când nu mă văd de partea cealaltă a ei. Genunchi îmi cedează. Tușesc sânge. Slăbit, privesc Copacul și-mi dau seama că totul a fost în van. Durerea începe să fie insuportabilă, iar procesul de vindecare pare să se afle în alt secol. Secătuit cedez în mâinile agoniei. Xendra...

          Nu apuc să cad în inconștiență când simt niște palme zdravene peste față. Încerc să-mi deschid ochii, dar loviturile continuă ca și cum ar dori să mă trimită în Iad nu să mă aducă în realitate. Trupul mi-e scuturat anevoie mare.

― Sunt treaz, mormăi printre palme.

― Bine, nu am terminat cu tine, nenorocitule! răspunde un glas masculin.

― Ba ai terminat cu el, Santiago Maximilian De La Costa! se aude glasul nervos al Rosalindei.

― Dar, mârâie nervos.