Volumul doi al trilogiei "Sanctuarul"
Asupra ei se reversă o ură nemeritată din cauza amintiri tatălui ei, Lucifer, care-i aduce doar necazuri ca și cum l-ar fi ales ea. Singurul refugiul ei este cel care i-a adus salvarea când avea cinci ani, Copac...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
REBECA
Chipul său este pietrificat cu o indignare, care-mi apasă pe sufletul fragil încât cu greu mă abțin să nu mă frâng. Țipătul lui încă îmi mai răsună în urechi, nu pentru că aș fi făcut ceva rău în viața asta și doar pentru faptul că exist. Mă mai privește o dată cu dezgust și apoi părăsește camera. Pași săi silențioși răsună cu ecou în mintea mea. Mâna blândă a bunici încă îmi mai mângâia carnea înroșită de pe antebraț. Privirea sa plină de vină, pentru că nu mă poate apăra, îmi alină inima. Cu grijă îi dau mâna de pe vânătaia ce începea să se contureze la suprafața pielii și apoi mă ridic împleticindu-mă până Wakizashi meu de lemn. Mă abțin cu greu să nu gem de durere ca să nu-i arăt prea multă emoție pentru a nu-l enervez și mai tare, decât este, când trec pe lângă el. Îmi strâng degetele pe teaca sabiei apoi cu pași leneși părăsesc veranda. O dată ieșită din perimetrul lor vizual las convulsia să răbufnească. Sângele îmi răbufnește violent peste buze făcându-mă să mă înec cu aerul ce-mi intră în plămâni. Mirosul metalic și căldura lichidului vital îmi slăbește corpul încât mă animă senzația unui leșin. Cu capătul mâneci de la mâna stângă încerc să mă șterg și să ascund vulnerabilitatea pentru a nu fi surprinsă de ceilalți membri ai clanului. Simt cum mă furnică picioarele de sus până jos, până în punctul în care nu mi le mai simt de loc. O dată trăgând în spatele meu usa de la camera mea umilă mă las doborâtă de gravitație. Corpul îmi tremură. Mă târăsc până în baie, unde reușesc să mă ridic în picioare. Las hainele să cadă pe gresie apoi cu greu mă scufund în baia rece. Respirația sacadată își revine la ritmul săul normal. Greutatea corpului meu e atât de mare încât abia mai am putere să-mi trec picioarele în cadă. Apa rece acționează ca un calmant peste corpul meu de porțelan. Rănile proaspete colorează apa mai puțin decât de obicei. Vânătăile de ieri au deja o culoare mai întunecată, apropiata de negru. Viața de acasă nu este cu mult diferită cu cea de la liceu... Acolo iau bătaie, doar pentru a nu lua mai multă acasă pentru dezonoare! Mă întreb de ce zei mă pedepsesc așa de tare încât îmi țin și ki-ul închis, forțându-mi răbdarea să ajung la pragul de sus al paharului.
Pandantivul moștenit de la răposați mei părinți, atârnă greu la gâtul meu, iar dragonul sculptat din jad, parcă râde și el de nedreapta soartă ce-mi umbrește așa-zisa viața „bună" cu care m-am pricopsit. Lumina ce se revarsă prin fereastră pe suprafața jadului îl fac să par mai viu ca niciodată, contrastând cu părul meu negru. Sunt așa obosită de viața asta încât mi-e greu și să mai respir. Mâna dreaptă mi se îndreaptă intinctual spre pandantiv căutând alinarea în amintirea sa. După scurta contemplare asupra zilei de azi mă ridic și mă pregătesc pentru tortura adevărată, numită liceu. Uniforma univesală îmi înfășoară corpul ca o salopetă pe gardul poliției. Ceasul bate ora șapte jumătate cu ecou, după care nu durează mult și răsună cu putere claxonul autobuzului școlar. Încă o câteva zile și există posibilitatea că vor veni niște zile cu soare, cu toate că mă îndoiesc! Arunc o ultimă privire în oglindă. În reflexia sa cercetez amănunțit dacă este rămasă vreo rană la vedere. Mulțumită de faptul că-mi pot ascunde și astăzi problemele îmi pun masca de indiferență veselă pe care oricum nimeni nu o să se ostenească să o vadă, iar apoi părăsesc încăperea cu ghiozdanul ce-mi atârnă greoi pe umărul stâng.
