Întâlnire cu destinul (Finalizată)

Capitolul 2

Aș fi vrut să îl ajut cu ceva. Să plece și el din orașul ăla afurisit care îl plafona și îi strica tot viitorul. Îmi doream să cred că slujba de mecanic era doar ceva temporar și că aspira la mai mult. Cunoșteam persoane aici și aș fi putut să-i fac rost de ceva mai adecvat lui, dar mai întâi de toate mă gândeam încă la părinții mei și egoismul mă învingea. Era necesar să mă hotărăsc mai repede. Nu doream să-și strice viitorul și exact asta s-ar întâmpla dacă ar mai rămâne mult timp acolo.

Am fost trezită brusc din gânduri când am simțit din nou cele două brațe puternice cum încearcă să mă susțină în poziția mea verticală. Am deschis ochii ca prin vis și l-am văzut cercetându-mi îngrijorat fața. Mă mișca ușor dorind să mă facă să reacționez. Am încercat să disting din vocea lui înțelesul cuvintelor pe care le rostea.

- Te simți bine? Spune ceva, ți-e rău? continua să repete parcă sperând că la un moment dat îi voi răspunde. Probabil se alarma de faptul că ar rămâne închis în cutia asta cu o leșinată.

Mi-am forțat buzele să se deschidă și să pot spune ceva coerent.

- Nu mă simt prea bine, am recunoscut. Oricât făceam pe dura și mă străduiam, trebuia să admit că eram la limită. Picioarele nu mă mai puteau susține și dădeam orice doar să mă așez.

Bărbatul parcă îmi citi gândurile căci mă prinse mai bine și mă așeză ușor pe podeaua liftului, rămânând lângă mine în continuare cu o expresie îngrijorată. Îmi dădu la o parte cu mișcări ușoare părul de pe fruntea mea udă. Aproape că îi mulțumi în gând pentru faptul că arătase totuși compasiune față de situația în care mă aflam. Altcineva în locul lui ar fi putut să se amuze în continuare de mine. Ceea ce am replicat însă, era în contradicție cu ce gândeam.

- Pot avea și singură grijă de mine, nu este nevoie să te sacrifici. Clar era surprins. Sprâncenele i se arcuiră de uimire și deși mă așteptasem să se supere, un colț al gurii i se ridică și mi-am dat seama că se amuza.

- Văd. Ești una din femeile alea emancipate, nu-i așa, micuțo? Serios?! Micuțo? Ce naiba era cu bărbatul ăsta? La un metru șaptezeci și cinci nu mă consideram chiar o femeie mică, iar constituția mea fizică nu era tocmai a unei femei anorexice. Dar era clar că el voia să mă tachineze și chiar în starea în care mă aflam tot nu mă puteam abține să-i răspund la provocări.

- Și tu ești unul din bărbații aceia care cred că au femeile la picioare, nu-i așa? El ridică o sprânceană și se îndepărtă puțin, rămânând totuși pe jos, lângă mine.

- Ciudat că în momentul ăsta chiar am una, la picioarele mele... zâmbi delicios și dinții lui drepți și strălucitori aproape mă orbiră. Sigur, trebuia să fie perfect în cel mai mic detaliu.

- Haha, foarte amuzant. Dacă nu eram în starea asta ți-aș fi șters zâmbetul ăla tâmp de pe față. Probabil ai farmec la niște femei mai prostuțe, dar la mine nu funcționează câtuși de puțin. Și-a sprijinit capul de peretele liftului apoi și-a trecut o mână prin păr. Gest care m-a făcut în mod irațional să salivez. Avea pielea foarte bronzată și barba tocmai ce începuse să-i crească, iar libido-ul meu adormit de ceva timp începea să se trezească la viață.

Prin ceața atracției pe care o simțeam am putut observa un Patek Philippe la mâna lui și am realizat imediat că nu aveam de a face cu vreun oarecare. În afară de faptul că ar fi putut primi cadou acel ceas, ceea ce mă îndoiam pentru că nu prea părea posibil să ofere cineva unui bărbat un lucru atât de scump, mă puteam gândi doar la ideea că mă aflam lângă un om destul de potent financiar.

- Sunt sigur că ești cea mai a dracului pitică din lume și că m-ai da gata din două lovituri. După cum ai spus chiar tu însă, nu ai condiția necesară, așa că mai bine te-ai liniști. Își întorsese capul către mine și mă privea blând în timp ce îmi vorbea ca unui copil. Ești claustrofobă?