Norocul Diavolului

CAPITOLUL 29

—Probabil că știi să joci, nu?, întrebă Damon.

—Da. Nelson m-a învățat.

Damon aprobă și se uită la cele două zaruri care urmau să îi decidă viitorul. Până la urmă, lucrul pe care îl văzuse ca viitorul lui devenea lucrul care îi decidea viitorul cu ceea ce merita cu adevărat, pentru că acum, pentru Damon, era clar: Lisa Carter era femeia visurilor lui; nimic în viață nu conta mai mult decât ea.

—Tu prima, îi zise Damon și îi intinse zarurile. Jucăm de trei ori, asta dacă nu arunci din prima miza. Poți să te retragi după prima rundă, dar asta va însemna că...

—Nu mă voi retrage, îi zise Lisa. Aleg șapte. Învârtind zarurile o dată, Lisa le dădu drumul pe masă, cu sufletul la gură. Damon zâmbi văzând suma dintre patru și cinci.

—Nouă. Rămâi?

—Da. Am o șansă dacă dau doi.

Lisa nu era deloc proastă, iar Nelson o învățase bine. În primul rând, șapte avea cea mai mare șansă de câștig; în al doilea rând, cu o sumă de unsprezece câștiga, deși acum era destul de dificil și improbabil să nimerească pe ambele zaruri unu.

—Știi, Lisa, azi am făcut o greșeală colosală.

—Doar azi?, își semeți ea o sprânceană. Mâinile pe masă, domnule Carter. Nu am încredere în tine.

—Ar trebui să mă doară această afirmație?, întrebă Damon care își așeză degetele pe masă, prinzând zarurile și începând să le agite în palme. Pentru că mă excită. Înseamnă că mă cunoști perfect.

—Ei bine, știam că vei fi nefericit când vei realiza că mă iubești, Damon, dar... Nu credeam că voi fi aruncată în stradă.

—Niciodată!, îi zise el. Niciodată nu te-am aruncat în stradă! Opt!, își alese numărul și aruncă zarurile, dar niciunul nu privi imediat, prea concentrați să se uite unul în ochii celuilalt. M-am speriat pentru că da, doamnă Carter, te iubesc!

Lisa tresări și privi în jos. Zarurile indicau cifra zece.

—Ne află în aceeași situație, nu?, întrebă Lisa. Tu trebuie să dai doi, eu trebuie să dau doi. Damon aprobă. Lisa prinse zarurile în palmă și își trase involuntar nasul, conștientă de emoțiile care i se acumulau în stomac. Vedea peste tot imaginea lui, frânturi din conversația lor, râsetele, tachinările, cinele. Dacă avea să câștige, dacă urma să nu îi mai fie datoare Diavolului, Lisa nu știa ce voia să facă mai departe cu viața ei. Nu știu de ce te iubesc, Damon Carter. Tot ce mi-am dorit în viață a fost puțin noroc, noroc pe care aveam de gând să mi-l fac singură.

—Am crezut acealași lucru, Lisa, dar știi ce am realizat? Ea își ridică privirea: Norocul meu a începu să apară după ce am descoperit dragostea ta.

—Nu poți spune asta, îl contrazise ea și începu să se joace cu zarurile. Nu ai crezut în iubire până... până când? Până azi?

—Nu trebuie să crezi în ceva, Lisa. Oricât de improbabil pare de crezut, când devine evident... Ar trebui să fii prost să nu îl recunoști. Nu, nu am vrut asta, recunosc. Nu am vrut să iubesc. Am crezut că iubirea slăbește persoana. Eram deja slăbit când te-am întâlnit, totuși, iar acum... Am scăpat de inamicul meu, dar nu ucigându-l. Nu i-am mai oferit putere asupra mea. Rothgar nu mă mai controlează. Nu îmi mai controlează destinul.

Lisa aprobă. Tot ce auzea o făcea mândră de bărbatul care devenise Damon. Era mândră de el. Aruncă zarurile și privi cifrele, însumându-le. Oftă și îl privi apoi pe el: