Norocul Diavolului

CAPITOLUL 24

Privindu-i cu suspiciune, Damon își reluă melodia lentă.

—Să înțeleg că nu vrei să îi spui?, întrebă Lisa în șoaptă.

—Ba da, dar momentan este despre el. Întreg sezonul va fi despre domnul Carter. Nelson păru că se uită la Damon o clipă cu nefericire. Și sper să îi reușească planul.

—Să înțeleg că Damon are un plan?, se încruntă Lisa. Credeam că singurul lui scop este ca eu să îmi revendic dreptul din naștere și să îi facă în ciudă tatei. Mai este ceva de adăugat?

Nelson oftă și o învârtă ușor, conducând cu măiestrie dansul, așa încât Lisa începu încet să se relaxeze.

—Domnul Carter are un trecut complicat, iar înaintea lui se anunță un viitor vindicativ. Sper doar că după ce reușește să se răzbune...

—Pe cine?, întrebă Lisa. Când Nelson ezită, Lisa insistă: Domnule Nelson!

—Iartă-mă, Lisa, dar dacă nu ți-a spus până acum...

Lisa înțelese prea bine ce voia să spună bărbatul: dacă nu i se spusese până acum că era un mijloc pentru atingerea unui scop secret, probabil că existența ei propriu-zisă era cu adevărat insignifiantă pentru Damon. Își aminti foarte bine cuvintele lui, motivul căsătoriei și urmările acesteia și, oricât de mult îi plăcea să petreacă timp în dormitor cu el, știa foarte bine că nu ăsta era singurul lucru pe care și-l dorea. Oftă și își continuă valsul cu Nelson, încercând din răsputeri să țină pasul cu mișcările. Abia când sesiunea se încheie pe acea zi, Lisa se văzu în sfârșit singură. Refuzase ceaiul în acea după-amiază – personalul din bucătărie era redus, dar suficient pentru două persoane câte aveau să fie pentru totdeauna în casa din Berkeley Square – și, la cină, se refugiase în dormitor. Casa avea două dormitoare matrimoniale conectate de un hol, iar pentru asta Lisa era acum recunoscătoare. În cadă, cu părul prins cu agrafe la spate și jucându-se cu spuma pe care o făcuse săpunul, Lisa se gândi la întreaga ei căsnicie, în timp ce înfigea metodic fucurlița în bucățile de carne pe care Mary, trecând mai devreme pe acolo și fără să scoată vreo informație de la ea, i le tăiase.

La ce ar fi trebuit să se aștepte de la bărbatul care nu fusese niciodată dornic să se însoare cu ea? Doar nu crezuse că se însurase cu ea pentru că începuse să țină la ea sau ceva de genul! Pufni. Evident că nu! Damon nu putea ține la nimeni, iar ea nu voia ca cineva să țină la ea. Era fericită exact așa cum era. Sau cel puțin așa își zise Lisa înainte să își tragă nasul și să își șteargă lacrima care i se prelungise pe obraz. Nu înțelegea de ce plângea. Doar nu avusese deloc așteptări de la căsnicia lor. Nu trebuia să aibă nici în continuare.

—Ce crezi că faci aici?

Lisa nici nu se obosi să tresară când îi auzi vocea. Era atât de obișnuită cu firea lui necioplită, încât să dea buzna peste ea nu mai era nimic nou pentru doamna Carter.

—Asta e camera mea. Nu te-am auzit ciocănind.

Nici nu o făcuse. Damon își încrucișă brațele la piept și o observă cum, ca o regină, se îmbăia și mânca liniștită, privându-l de chipul ei în acea seară. Își făcuse un obicei din a lua cina și micul dejun cu ea, iar când Mary – care se mutase în Berkeley Square cu ei pentru a fi cât mai aproape de Lisa – îi spusese că nu avea să i se alăture în salon, Damon se simțise cuprins de furie. Sigur, și el exagerase azi, în momentul dansului, dar nu îl putea învinovăți: valsul era un dans simplu, unul în care corpul ținea minte pașii, nu mintea. Pentru numele Domnului! Lui îi fusese atât de ușor să învețe să danseze!

—Camera ta e dincolo. Cu mine, o informă.

—Mă tem, domnule Carter, îi zise Lisa, iar o clipă Damon zări strălucirea malefică din ochii ei, se zări pe sine și se înfricoșă dea acea privire, că dacă urmează să fim un cuplu civilizat, urmează să dormim separat.