Norocul Diavolului

CAPITOLUL 17

Damon rânji și simți cum furia lui trece pe plan secund.

—Diavoliță ce ești!

—Pe măsura unui diavol, cred.

—Ai replică pentru orice, nu?

Lisa tăcu. Nu, nu chiar. Nu avea replică pentru ce avea să se întâmple între ei, orice urma asta să fie. Iar acum teama păru să înflorească și în sufletul ei; nu știa ce o aștepta, nu înțelegea ce urma să se întâmple cu ea, nici măcar de ce erau atât de diferiți din punct de vedere biologic. Prin urmare, decise să facă o încercare de amânare, de păsuire. Sigur trebuia să fie cineva în casa aceast care să o lămurească, să îi spună ce trebuia să se întâmple, ce aveau să facă. Mary trebuia să știe sigur, iar acum regreta că nu o întrebase ce presupunea noaptea nunții.

—Damon, să știi că nu te vreau.

Bărbatul se încruntă. Nu avea timp și chef pentru crizele ei.

—Da, sigur. Întinde-te, dacă nu vrei să te fac eu să te întinzi.

—Vorbesc serios, să știi, zise ea încercând să pară mai fermă. Nu te vreau!

Crezând că voia să se joace cu răbdarea lui, Damon o prinse de mână și îi făcu vânt în pat. Lisa țipă, se dezechilibră și căzu. Abia atunci își dădu seama că prosopul i se desfăcuse alături de al lui, că acum erau la fel de goi și că privirea lui Damon nu îi insufla acum deloc încredere. Acoperindu-și sânii, Lisa înghiți în sec și încercă să se ferească de trupul lui care se pogorî peste al ei precum al unui zeu răzbunător. Damon o prinse la timp de genunchi și o repoziționă pe așternuturi. Femeia încercă să îl lovească, țipă și se zbătu sub greutatea lui.

—La naiba, femeie! Stai potolită!

—Nu te vreau, pleacă de lângă mine!, insistă Lisa.

—Zici că te omor, ce dracului! O țintui, cu corpul ei prin sub al său, cu vintrele sale odihnindu-se peste abdomenul ei și cu inima ei zbătându-se înrgozită în piept. Damon era furios, dar nu era prost. Ceva era în neregulă. Chipul Lisei se înroșise, cu atât mai mult nasul ei mic, ochii începură să îi strălucească. Plângi? Ea nu răspunse, doar își trase nasul, cu brațele imobilizate deasupra capului și sânii ei privindu-l în suflet, cerându-i o atenție deosebită. Dar Damon nu era un monstru, iar mintea nu se putea alinia cu trupul acum când o vedea suferind astfel. Lisa, eu nu... La naiba nu te violez! De ce plângi?

—Oi fi eu proastă, Dam, dar cred că așa se numește ce vrei să faci cu mine!

Nu, nu așa se numea, iar ea nu avea nicio idee despre cum arăta un viol. El unul, da. Îi dădu drumul mâinilor și se lăsă într-o parte, lângă ea. Lisa își acoperi numaidecât sânii, privindu-l precaută.

—Îmi pare rău dacă asta crezi. Sunt încă furios pe tine și ifosele astea... Nu voi fi un bărbat bun pentru tine, Lisa. Nu ar fi trebuit să îți dorești niciodată căsătoria cu mine.

—Încep să îmi dau seama de asta, îi zise ea, făcându-l să o privească urât. Cuvintele tale! Trăgându-și nasul, Lisa își dădu seama că ajunseseră în poziția în care fuseseră în seara aceea de Anul Nou la tavernă. Începea să se simtă din nou ca atunci, iar atunci se simțise în siguranță.

—Ai putea spune ceva care să mă aline, nu să lovești și tu în mine.

Ea își trase nasul și oftă.

—Nu sunt ifose, Damon. Nu am așa ceva. Doar că... doar că... Nu știu cum să ți-o spun. Damon rămase tăcut, găsind o rezervă de răbdare în el. Nu știu ce ar trebui să se întâmple între noi. Nu știu cum se face asta.