Norocul Diavolului

CAPITOLUL 9

—Nu înțelegi cuvintele?, se încruntă Damon.

—Asta nu e tot. Lisa oftă, pentru că nu era ca și cum putea să-i ascundă asta. Nu înțeleg nici cifrele. Nu îmi dau seama cum doi cu trei fac șapte.

—Cinci. Doi plus trei fac cinci, o contrazise Damon.

—Cinci. Lisa aprobă. Cum spuneam...

Damon se încruntă. Nu înțelegea cuvintele, literele zburau, nu putea să facă un calcul simplu...

Probabil că te vei convinge singur, domnule Carter, dacă nu ai făcut-o deja, că fiica mea este incredibil de proastă. Nu am vrut să mă facă de rușine...

Asta îi spusese ducele de Rowland, tatăl acestei femei adulte care la douăzeci de ani era... era...

—Ești analfabetă, spuse Damon. Nu știi să scrii, să citești, nu știi să socotești. Ești analfabetă...

—Da, ei bine, de asta m-am prins și eu.

Iar vocea ei suna atât de dezamăgită, încât Damon se întrebă ce o făcuse să nu continue cu progresul.

—Nu înțeleg, Lisa. Pari o persoană extrem de perseverentă. Nu știi să renunți. Te-a bătut un „a" și un „aer"? Dar Lisa nu răspunse, așa încât Damon se întoarse cu fața la ea și o privi. Mai avea puțin și izbucnea în lacrimi din câte putea spune. Avea capul plecat, mâinile împreunate în poală și umerii lăsați. Ăsta era un subiect sensibil pentru fiica ducelui de Rowland, incapacitatea ei de a o scoate la capăt cu literele și cu cifrele.

Lui Damon i se părea imposibil ca o persoană de statura ei, o aristocrată să nu știe să scrie sau să citească. Nu îi venea să o creadă, chiar dacă vedea lacrimi în ochii ei. Era absurd ceea ce auzea! Se ridică brusc, făcând-o să tresară. Zări pe chipul ei uimirea când luă contact cu priveliștea pe care o reprezenta mădularul lui, dar nu o băgă în seamă. Se repezi spre un prosop pe care și-l înfășură în jurul taliei, încercând să ascundă pe cât putea entuziasmul masculinității sale de o avea aproape.

—Ridică-te! Îi aruncă halatul albastru și continuă: Pune ăsta pe tine! O auzi zbătându-se cu apa și adăugă: Ai face bine să nu îmi dărâmi iar cada.

Într-un final, când Lisa izbuti să facă așa cum îi ceruse, Damon se întoarse, o prinse de mână și o târî după sine în propriul birou, vizavi de dormitor. Prinzând o foaie pe care o avea pe birou, Damon i-o puse sub nas și îi porunci:

—Citește!

Lisa înghiți în sec și se uită la el. Nu părea convins de cele spuse de ea, iar acum nu știa exact dacă făcuse bine că recunoscuse ce se petrecea cu ea sau nu. Se uită la hârtia cu un scris simplu și înghiți în sec. Recunoștea un „Eu", apoi își dădea seama că apărea un cuvânt care nu părea a fi unul deloc. Putea fi „zăvut" sau pur și simplu „tuzăv", deși niciunul dintre cele două nu aveau un sens.

—Eu – începu să citească – eu... eu am văzut? Privi spre Damon care se uita la ea încruntat. Am văzut, spuse Lisa și continuă să se holbeze la hârtie. Cum era posibil ca literele să sară din fața ei? Eu am văzut...

—Am auzit asta deja. Treci la următorul cuvânt.

—Cred că e „pălărie" (1). Eu am văzut o pălărie.

—Nu am văzut nicio pălărie! Damon îi smulse foaia din mână. „Eu am văzut că..." Ochii lui o prioniră mijiți. O clipă i se păru că aceștia sclipiră, apoi Damon se întinse spre penița de pe birou, înmânându-i-o: Scrie ceva!

Lisa luă penița și se uită la coala de hârtie goală. Coșmarul ei.

—Ce?

—„Pălărie". Scrie „pălărie"! „Eu am văzut o pălărie în vitrina unui magazin."