Ducesa de Marshela

Capitolul 14

În fața Palatului se află o mulțime de turiști, dar mașinile reușesc să se strecoare printre ei iar Amelie, care se află în dreapta mea, îmi atinge brațul. Îmi întorc privirea către ea, însă am impresia că o văd în ceață.

Apuc sticla cu apă și încerc să beau măcar o gură. Gâtul îmi este destul de uscat și am impresia că toate calmantele pe care le-am luat nu își fac deloc efectul. Mă las și mai mult în bancheta de piele a mașinii. Primesc un mesaj de la Philipa care îmi transmite că abia așteaptă să mă vadă. Zâmbesc, cu jumătate de gură. Am reușit să arunc o privire peste cartea ei și este reușită. Cu o mulțime de imagini și o secțiune unde micuții pot colora. După spusele consilieriei, toate fondurile obținute de pe urma vânzărilor vor fi donate.

— Julieta, trebuie să ne întoarcem. Este evident că nu te simți bine, murmură Amelie.

— Voi fi bine. Sunt problemele lunare, nu ai de ce să te îngrijorezi.

— Și eu am dureri, dar nu îmi este chiar atât de rău. Vorbesc serios, mergem la un control după ce terminăm la bibliotecă, mă anunță iar eu doar îmi scutur capul. Apreciez foarte mult toată grija și sunt recunoscătoare pentru că o am pe Amelie aproape. Că este o persoană atât de înțelegătoare, că ne înțelegem și nu este nici pe departe precum Klod.

Îmi las geanta și telefonul în grija lui Emeric și îl rog pe Andre să mă însoțească în centru iar acesta acceptă. Poate voi prinde oportunitatea de-al întreba unde se află Prințul. Poate și faptul că el lipsește îmi amplifică starea de neliniște. Însă încerc să maschez fiecare gram de durere care îmi poate străbate corpul. Îmi impun că îmi voi reveni, pentru că nu există altă cale. Nimeni nu va veni și nu îmi va lua durerea.

Mașina se oprește iar Amelie coboară, împreună cu Andre. Deschid de una singură portiera și cobor. Sunt prezenți oameni care încep să îmi strige numele, reprezentanți ai presei care fac fotografii, însă eu nu fac altceva decât să le zâmbesc. Picioarele mă strâng și nu este din cauza cizmelor. Intru în clădirea bibliotecii, unde sunt întâmpinată de Philipa. Aceasta este extrem de emoționată, dar încearcă să zâmbească. O asigur că nu are motive de îngrijorare iar ea doar răsuflă. Dintr-o dată, o fetiță cu codițe împletite și o rochiță liliachie se apropie de Philipa, care o ia în brațe. Micuța mă privește timidă, încearcă să se ascundă, dar Philipa doar o sărută pe obraz.

— Domnișoară Carson, vreau să o cunoști pe fiica mea, Adele. Scumpa mamei, să știi că ai în fața ta o adevărată Prințesă, îi spune fetiței iar aceasta rămâne cu gura căscată. Aș vrea să o corectez pe Philipa, dar nici nu aș vrea să îi distrug încântarea fetiței.

— O Prințesă? Serios? Mami, de ce nu mi-ai spus asta din timp? Voiam să port coronița primită de la bunica, prostestează fetița iar Philipa chicotește pe seama fiicei ei.

— Voiam să fie o surpriză. Acum, trebuie să te alături și celorlalți copilași. Evenimentul începe imediat, anunță și o lasă pe fetiță jos. Însă decid că ar cazul să intervin. Mă las la același nivel cu fetița și o întreb dacă dorește să mă însoțească. Aceasta rămâne cu gura căscată și parcă nu îi vine să creadă ce anume are de făcut. Îi cere permisiunea mamei ei de a mă însoți.

Mă apucă de mână iar eu zâmbesc. Mereu mi-a plăcut să interacționez cu copilașii, să mă bucur de prezența lor, să privesc lumea prin ochii lor. Cu ajutorul lor reușesc să mă bucur de micile momente, să îmi dau seama că lumea nu este chiar atât de rea.

Intrăm în sala de lectură iar Adele mă conduce la o măsuță, cu scaune micuțe. Mă convinge să mă așez și se apropie de unul bărbat care pare angajat al bibliotecii. Acesta îi oferă o carte de colorat și o cutie plină cu creioane. Fetița pare foarte mândră de ceea ce are iar bucuria ei este molipsitoare de-a dreptul. Răsfoiește cartea și se oprește la primele desene.